Comparaţiile dintre elementele vegetale şi aştrii cereşti, foarte frecvente în poezia eminesciană, sunt inspirate de anumite comentarii ale Sfântului Vasilios, la zilele creaţiei:

„Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumuseţea cea nespusă a stelelor, ţi-ai făcut o idee despre Arhitectul universului şi te-ai întrebat cine a brodat cerul cu aceste flori (s. n.) şi te-ai gândit că în cele ce vezi pe cer, plăcerea este mai mare decât trebuinţa; şi iarăşi, dacă ziua, cu mintea trează, ai cunoscut minunăţiile zilei şi prin cele văzute te gândeşti la Cel nevăzut, atunci eşti pregătit să asculţi cele ce se vor grăi şi eşti potrivit să faci parte din mulţimea care se găseşte în această biserică [textual: teatru] sfântă şi fericită[1]. […]

Pământul şi-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor (s. n.) şi a fost împodobit şi cu pereche celor doi luminători, care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ…”[2].

În acelaşi fel interpretează şi Sfântul Ioannis Hrisostomos crearea aştrilor cereşti în ziua a patra, recurgând la acelaşi paralelism între pământ şi cer şi între flori şi stele:

„Gândeşte-te, iubite, ce frumoasă e priveliştea cerului înstelat în miez de noapte! E mai încântător decât multe livezi şi grădini cu flori! E împodobit, ca şi cu nişte flori, cu fel de fel de stele, care-şi trimit pe pământ lumina lor”[3].

Dar şi Sfântul Ambrosius al Milanului:

„Etenim quanto majorem his gratiam creator donavit, ut aer solito amplius solis claritate resplendeat, dies serenius luceat, noctis illuminentur tenebrae per lunae stellarumque fulgorem, coelum velut quibusdam floribus coronatum, ita ignitis luminaribus micet, ut paradiso putes vernante depictum spirantium rosarum vivis monilibus renitere…”[4].

Mai înainte, Bolintineanu sesizase şi el această oglindire, care are sursă patristică: „În nori s-ascunde luna şi cerul fără lună/ Mai viu luceşte-n noapte cu splendida-i cunună [de stele]./ E cerul ce se miră în câmpul înflorit/ Sau câmpul se răsfrânge în cerul strălucit?” (Aleiza);

„Şi stelele, flori d-aur, în spaţiu drag se scaldă” (Fericirea);

„Şi stelele, flori d-aur în câmpii din eter;/ Această simpatie între pământ şi cer…; Scânteie-albastra mare sub ploaia sa de stele/ Și luncile-eterate cu florile de foc”… (Conrad).

Metafore asemănătoare se pot regăsi în lirica lui A. de Lamartine[5], unde cerurile sunt numite „champs d’azur” (L’Hymne de la Nuit)[6] sau „beaux astres! fleurs du ciel dont le lis est jaloux” (Les étoiles)[7].

Pentru cine ar opina că trebuie stabilită o filiație cu poezia franceză și că Lamartine trebuie considerat ca punct de pornire al dezvoltărilor ulterioare din poemele lui Bolintineanu și Eminescu, mărturisim că expresiile românești ni se par mult mai apropiate de cele patristice evocate mai sus. În opinia noastră, chiar dacă Lamartine le-a sugerat poetizarea acestei exegeze teologice, ea nu le era necunoscută poeților români.

Lamartine folosea și el aceleași surse – ca dovadă că, în aceleași versuri, vorbește despre „la lyre des cieux”[8], iar imaginea universului creat de Cuvântul lui Dumnezeu ca o liră este de la Sfântul Atanasios cel Mare (contagiată sau nu de muzica sferelor, în metafora lamartiniană).


[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VI-a din Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, op. cit., p. 131. Sublinierile ne aparţin.

[2] Idem, Omilia a VII-a, p. 147.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 83-84.

[4] Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi, în PL 14, col. 190A.

Traducerea noastră la textul citat din latină: „Într-adevăr, Creatorul a dăruit acestora multă frumusețe, încât aerul singur strălucește de marea lumină a soarelui, ziua este limpede, întunericul nopții este iluminat de razele lunii și ale stelelor, cerul, ca și cum ar fi încununat de cineva cu flori, așa scânteiază cu focul luminătorilor, încât crezi că vor dăinui ca să împodobească Raiul ca niște coliere vii de trandafiri înflorind parfumați…”.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine.

[6] În franceză: câmpii de azur (Imnul nopții).

[7] Idem: frumoase stele! Flori ale cerului pe care crinul este gelos (Stelele).

[8] Idem: lira cerurilor.

Did you like this? Share it: