Mai adesea însă, experiența evadării în natură și cea a sihăstririi (apropo: autoarea confundă pe trăitorul isihast cu Monahul retras într-o comunitate mică și izolată sau cu sihastrul) le aduc pe personajele lui Sadoveanu – ca și pe Sadoveanu însuși – la aprecierea unei așa-zise spiritualități „mai vechi decât creștinismul”, p. 236.

Nicoleta Baciu sesizează această evidentă îndepărtare a lui Sadoveanu de Ortodoxie, deși nu o definește ca atare, îndepărtare care e de remarcat în multe romane (culminând cu Creanga de aur), el crezând cu adevărat că există o învățătură mai profundă și mai veche decât cea creștină. Ceea ce este o eroare, dar care mă face să mă întreb dacă, la Sadoveanu, putem vorbi despre „natură isihastă” – sau care poate fi interpretată ca text plin de simboluri tainice – sau pur și simplu de „natură”.

Mai mult decât atât, autoarea încurcă lucrurile destul de grav atunci când afirmă că „sihastrul și păstorul sunt amândoi pnevmatofori”, p. 238, fiind reprezentanți a „două lumi cu acces la transcendental, lumea monastică și lumea păstorilor”, p. 243. Numai că păstorii sunt la Sadoveanu purtătorii acelei înțelepciuni ancestrale, de care am pomenit mai devreme, transmisă prin „cântece și zicători mai vechi decât creștinismul”, p. 236. „Păstorii sunt păstrători ai unui cod de spiritualitate cu zece mii de ani mai veche decât creștinismul”, p. 244.

Ceea ce nu a înțeles Nicoleta Baciu e că învățătură mai veche decât creștinismul nu există, pentru că prima învățătură a lumii este cea creștină, cea după care primii Sfinți ai lumii (Adam, Eva, Sit, Enoh etc.) au trăit, profețind despre venirea lui Hristos, iar Sfântul Abel a și murit închipuind jertfa Celui ce avea să vină. Aceasta este învățătura creștin-ortodoxă și isihastă. Deci ce fel de „pnevmatofori” sunt aceia care anulează învățătura Duhului Sfânt?!

Nicoleta Baciu încearcă să acomodeze credințele ezoterice ale lui Sadoveanu cu învățătura filocalică, însă argumentele sale sunt șubrede. Cu atât mai mult cu cât ea însăși semnalează fisurile demonstrației pe care a avut-o în intenție, însă fără a-și da seama de însemnătatea lor. Încât rezumă: „Preluând termenii lui Borella, am putea conchide că lumea isihastă și cea pastorală au o sumă de simboluri care intră sub incidența acelorași referenți metafizici și care prezentifică aceeași încărcătură transcendentală. Acesta este poate și motivul pentru care simbolistica pastorală și-a făcut loc în imagologia creștină […]. Topologia pastorală este și ea, în subsidiarul acestor corespondențe, un spațiu încărcat de semnificații spirituale, împărțit cu isihaștii și împărtășit acestora [?!?]”, p. 251.

În imaginația lui Sadoveanu e posibil ca păstorii să împărtășească „isihaștilor” învățătură mai veche cu multe milenii decât creștinismul, dar o cercetătoare care pretinde că e capabilă să descopere „isihasmul în reflexii literare” nu poată să rețină o doctrină ezoterică fantezistă drept adevăr și pe deasupra să o confunde cu însăși învățătura ortodox-isihastă.

Totodată, Nicoleta Baciu ne-a vorbit despre interesul lui Tolstoi pentru Părinții de la Optina, pe care îi vizita, prin care, mai ales prin Sfântul Ambrozie al Optinei, Sfântul Paisie Velicikovski devine cunoscut în toată Rusia, odată cu Filocalia, p. 156-161. Nu ne prezintă însă nicio informație despre interesul lui Sadoveanu pentru mișcarea de renaștere isihastă. Și totuși vorbește despre Tolstoi și Sadoveanu ca despre „buni cunoscători ai valorilor creștine, isihaste și ai vieții monastice în general”, p. 252. Cu alte cuvinte, cel puțin în cazul lui Sadoveanu concluzia nu reprezintă altceva decât repetarea premisei pe care autoarea ar fi trebuit să o demonstreze prin studiul ei.

Și în finalul comparației între narațiunea lui Tolstoi și cea a lui Sadoveanu, conchide că Serghi și Natanail sunt „atipici pentru chema clasică a personajului isihast”, p. 255.

Nici din ce am citit mai departe despre romanele lui Dostoievski autoarea nu mi-a făcut impresia că stăpânește prea bine subiectul. Nu știu de ce a ales să discute în mod particular despre isihasm în literatură din moment ce nu are fundamente stabile doctrinare pe care să se întemeieze în a-și formula teza. Ceea ce deține sunt informații facil de procurat, prin lecturi nu foarte atente și profunde, și pe care le aplică oarecum haotic. Înțeleg că dorința sa de a trata acest subiect a fost mai mare decât posibilitatea de a se pregăti temeinic pentru tema aleasă…

Did you like this? Share it: