G. Călinescu, Cultură și națiune, antologie, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, Ed. Albatros, București, 2002.

„În definitiv, tradiție nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii și nu este îndoială că organicul există în literatura română”, scrie Călinescu în Istoria literaturii române…, iar autorul studiului introductiv notează: „nu este greu de observat filiera eminesciană a aserțiunilor călinesciene”, p. 13.

Lovinescu „a enunțat idei nu întotdeauna personale”, p. 35.

„Opera dlui Lovinescu se înalță pe nisipul mișcător al unei erori fundamentale de cugetare: aceea a confuziunii  dintre idee și act. […] Trecând peste faptul că teoria [sincronismului a] lui Tarde nu mai prezintă astăzi niciun interes, […] imitația e un concept valabil numai în domeniul purelor abstracțiuni, al formelor goale”, p. 38.

„Noi românii cu cine ne sincronizăm? Căci în univers sunt atâtea culturi deosebite între ele și totuși mature! Ni se propune, în domeniul literar, literatura franceză și în speță poezia pură. Deși s-ar putea propune cu tot atât temei literatura italiană sau engleză sau rusă, unde, pe câte știm, nu e vorba de nicio poezie pură. În fond sincronismul arată o tendință nu de intrare în ritmul legilor sociale, ci de mimetism literar, și…unilateralitatea culturii promotorilor lui”, p. 49-50.

„D. Lovinescu păcătuiește de acea părtinire cu care învinovățește de nesinceritate mistica noastră când trage de partea Sburătorului mai mulți scriitori de câți i s-ar cuveni după propria-i logică”, p. 50.

„De Gândirea se leagă activitatea matură a dlor Cezar Petrescu, Tudor Vianu și Gib Mihăescu”, p. 50-51. La noi istoria mai mult se confecționează decât se scrie. E încă și mai mare numărul scriitorilor cărora li s-a schimbat postum centrul de gravitație literară.

„D. Lovinescu e un critic cu receptivitate tardivă și fără simțul proporției. Și, știindu-se astfel, este prudent și abil. Poate lămuri foarte bine condițiile externe ale unei arte, fără ca însuși s-o guste. Simulează cu gestul intelectual sensibilitatea absentă. Și totuși ar dori să fie singurul de care orice manifestare literară a țării sale să se lege indisolubil”, p. 52.

„În cea mai mare măsură critica sa [a lui Lovinescu] a fost mai întotdeauna o rânduire pe categorii, o operație de fișe și foarte arareori s-a oprit mai îndelung la conținut în sine și la înțelegerea lui intuitivă. Când vorbește de T. Arghezi, ne comentează cu mult folos vocabularul poetului, pentru ca să ajungă pe un drum mai lung la o concluzie ce fusese enunțată și de alții, dar însuși fiorul nou al acestei poezii nu ni-l poate traduce […]. D. Lovinescu…începe cu critica acolo unde ar trebui să sfârșească”, p. 53.

„D. Lovinescu e un spirit minor. Dacă prin grație înțelegem lenea sufletului care nu zboară și nu se afundă, d. Lovinescu e un grațios”, p. 54.

„Adevăratul creștinism nu e în chip necesar mistic”, p. 161. Dimpotrivă, adevăratul creștinism este mistic.

„Dușmanul religiei este indiferentismul”, ibidem.

„Nicio clipă a existenței noastre n-ar avea înțeles, fără presupunerea unei cauze finale”, p. 162.

„Religia dezvoltă în cetățean puterea de credință în idealuri, în instituții, în nație, și-i dă acel necesar spiritualism fără de care o țară ar fi o tabără de aventurieri”, ibidem.

Raționalistul e de obicei un anarhist care ține să deștepte spiritul de negație, bestialitatea din glonte. Dureroase au fost efectele fanatismului religios […]. De fanatismul raționalist mă cutremur însă. Vezi istoria revoluțiilor”, ibidem.

„Nouă ne trebuie o preoțime inteligentă, cultivată, care să nu exalte producțiile dubioase sub cuvânt că se vorbește în ele de Iisus sau fiindcă autorul aderă cu vorba la creștinism (s. n.), o preoțime care să cultive marile valori de creațiune”, ibidem.

„Religia nu se poate gândi fără Biserică”, ibidem.

„Renașterea încrederii în sensul spiritual al lumii pentru intelectuali, a credinței ortodoxe pentru mulțime este cu totul trebuitoare nației noastre care trece printr-o criză de crasă materialitate. Dar dacă dau voie intelectualului să aibă orice sistem, numai să gândească, nu permit omului de rând să fie decât creștin ortodox”, p. 163. Însă gândirea, adevărata raționalitate nu duce decât tot la creștinismul ortodox.

„Două religii într-o țară înseamnă război, dovadă Serbia și Croația. Noi am învățat la școală că Uniții din Ardeal au făcut Unirea din constrângere. Constrângerea a trecut și azi mulți Uniți umblă să ne convertească pe noi, să ne dovedească cum că Eminescu a fost catolic, să ne arate în sfârșit ireductibilitatea lor”, ibidem.

„Ca intelectual singuratec voi fi având socotelile mele, care toate nu pot să ducă firește decât la afirmarea Spiritului. Ca gânditor, în solitudine, pot fi nu un ateu, dar un schismatic. Dar ca cetățean român sunt hotărât în Biserică, sunt creștin ortodox, și numai ortodox”, ibidem. Însă un schismatic, chiar și în solitudine, nu e un ortodox.

Însă alta e întrebarea pe care mi-o pun eu: de ce mulți dintre intelectualii noștri de marcă nu au reușit să ajungă la adevărata înălțime a Ortodoxiei? Răspunsurile pot fi mai multe, dar cele pe care mi le dau eu în special sunt acestea: orgoliul personal, lipsa multă vreme a traducerilor patristice și filocalice (argument care nu mai poate fi valabil astăzi, însă), dar și lipsa de adevărați învățători, de mari Teologi și trăitori (sau de trăitori care să fie și Teologi), care să vorbească și pe înțelesul intelectualilor. În lecturile mele m-am lovit tot timpul de exegeții care au avut numai imputări și acuze de adus Bisericii noastre, încât nu e de mirare că, prin asemenea exegeți, avem o literatură care e aproape integral nihilistă sau păgână, în ceea ce are mai valoros. Criticii credincioși sunt exemplare ultrararisime – de cunoscători în ale Teologiei nu mai vorbesc, pentru că nu știu niciunul…

Cred că e o problemă pe care o avem și în zilele noastre, în mare măsură, pentru că se explică Ortodoxia pentru tineri mai adesea, adică o Ortodoxie inițiatică, la nivel elementar. Dar mai rar sau deloc Ortodoxia pentru intelectuali sau academicieni la nivelul unui Călinescu, de exemplu. E nevoie și de Ortodoxie expusă la nivel savant, nu numai de Ortodoxie minimală.

Ca să nu mai vorbesc că s-ar putea explica Ortodoxia pentru muncitori, Ortodoxia pentru medici, pentru oameni de afaceri, pentru spiritele raționaliste, Ortodoxia pentru adulți sau bătrâni etc, etc, etc. Există astăzi multe limbaje specializate în care ar trebui să se ofere să vorbească oameni instruiți și credincioși, dedicați, și în care să traducă Ortodoxia pe înțelesul oamenilor. Eu mă strădui să fac lucrul acesta cu literatura română, pentru literați dar și pentru publicul larg. În aparență, nu magnetizez decât plagiatori…

Revenind însă la problema lui Călinescu, nu e o glumă: există și oameni/ minți care ar vrea să vină la Biserică mai des, dar consideră că nu găsesc ceea ce așteaptă. Da, știu, e și o problemă de orgoliu al lor și de alte patimi, care îi împiedică, pe de o parte, iar pe de alta se mai găsesc intelectuali de calibru care participă totuși la Sfintele Slujbe, deși nu foarte regulat.

Pentru că intelectualii care gândesc cu adevărat și au o minte foarte specializată așteaptă să fie incitați la gândire, ceea ce Ortodoxia poate să facă la cote imense…