Memento mori și nostalgia Paradisului [5]
De asemenea, nu credem într-o coincidență tropic-estetică, în ce privește preferința poeților români pentru această relatare celestă, care să excludă o rațiune psihologică și spirituală profundă.
Credem, așadar, că nici lui Bolintineanu și – cu atât mai mult –, nici lui Eminescu nu le era necunoscută exegeza patristică tradițională, explicația împodobirii cerului oferită în Biserică.
Spre exemplu, în același poem, Lamartine contemplă cerul înstelat ca un „labyrinthe de feux où le regard se perd”[1], dar această metaforă – și altele ca ea – nu este reprodusă nicăieri în lirica noastră pașoptistă ori în cea eminesciană, pentru că nu oferă semnificații comune ariei răsăritene, care să incite conștiința poeților noștri. Să nu fi fost destul de seducătoare stilistic, destul de fecundă pentru eminesciene zboruri cosmice ale imaginației?
Nu acesta poate fi răspunsul, ci acela că, deși motivul labirintului nu este cu desăvârșire absent din literatura română veche, el are doar conotații negative, așa cum se întâmplă în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
Pornind de la hermeneutica vasiliană şi patristică, în general, care nu ne îndoim că îi erau cunoscute, Eminescu, purtat de elanuri vizionare, a putut concepe metafore de genul celor pe care le putem descoperi în fragmentele poetice reproduse anterior.
Acestea, prin amploare, dovedesc că Eminescu era la curent cu hermeneutica milenară și abisală pe care o presupuneau, singura care poate justifica un avânt vizionar de o asemenea grandoare: „poiene constelate, /…/ Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,/ Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;/ Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,/ Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă…, /…/ Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,/ Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”…(a se remarca, în ultimele două versuri, paralelismul dintre naşterea/ izvorârea/ originarea stelelor pe cer şi a florilor pe plaiuri, cu aluzie la puritatea originară a creaţiei); „Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,/ Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie/ Ce străbate-n raze vineţi atmosfera argintie”… etc.
[1] În franceză: labirint de foc în care privirea se pierde.