Iubiții mei[1],

când Domnul ne vorbește despre grijile cele lumești, El ne întreabă: De ce vă îngrijorați/ de ce vă neliniștiți [τί μεριμνᾶτε] [Mt. 6, 28, BYZ] pentru ele? De ce faceți o grijă excesivă din mâncare, băutură, îmbrăcăminte, locuință, profesie, familie, sănătate, ca și când acestea ar fi cele mai importante pentru voi? Însă, când ne vorbește despre scopul fundamental al vieții noastre, El ne spune: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu [Ζητεῖτε δὲ πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și dreptatea Lui [καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ]!” [Mt. 6, 33, BYZ].

Și prin aceasta El ne schimbă grijile, grijile multiple, în mod steril obositoare, cu căutarea sfințeniei Sale. Cu căutarea Lui. Pentru că ne spune că adevărata viață, viața creștină, constă în a căuta sfințenia și nu în a fi înrobiți de frica zilei.

Căci frica nu te lasă să vezi mai departe de ea. Frica te face un iepure de câmp cu inima accelerată la maximum. Frica te înșurubează, ca orice patimă, în irealitate, și te face să trăiești emoțiile delirante ale unor presupuse catastrofe personale.

Dar catastrofele pot să nu se petreacă niciodată! Iar tu ai trăit înfricoșat de ele, ai trăit decuplat de la realitate, ai trăit în irealitatea lui „se vor petrece”…

Tocmai de aceea, porunca dumnezeiască a căutării Împărăției și a dreptății lui Dumnezeu, adică a sfințeniei Sale, e legată de următoarea făgăduință dumnezeiască: „și acestea toate se va [vor] adăuga vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]” [Mt. 6, 33, BYZ]. Căci Domnul ne făgăduiește aici că ne va asigura El nevoile noastre reale, dacă noi suntem continuu căutători ai sfințeniei Sale. Și așa și face, dacă ne încredem în El!

De aceea, simt să dau mărturie, cu multă recunoștință, despre acest lucru, pentru că eu am experimentat această Evanghelie în toată viața mea. Pentru că o parte din viață mi-am petrecut-o în griji, în griji pentru sănătate, pentru studii, pentru slujirea mea preoțească, pentru cărțile mele, pentru familia mea, pentru oamenii pe care îi iubesc. Și toate acestea m-au obosit, m-au istovit, m-au tracasat continuu. Pentru că, în cele din urmă, toate au fost rânduite foarte bine de către Dumnezeu, toate s-au petrecut mai presus de modul cum îmi reprezentam eu viitorul, iar grijile mele au fost degeaba…

De aceea, într-o zi de pocăință, din luminarea lui Dumnezeu, m-am hotărât să ascult porunca Domnului și făgăduința Lui din Mt. 6, 33. Să o ascult pentru tot restul vieții mele! Adică am început să mă concentrez cu totul pe viața mea teologică și preoțească, pe slujirea mea, și nu am mai lăsat să intre în inima mea nicio grijă sâcâitoare pentru viața mea. Pentru că I-am lăsat Lui toate nevoile mele reale, iar eu am început să mă ocup de sfințenia Lui și de dreptatea Sa. De împlinirea voii Sale cu oamenii. Și așa m-am liniștit în mod fundamental!

Căci din acea clipă nu am mai avut dureri de cap neavenite, palpitații, insomnii, așteptări romanțate, nu am mai căutat ca lucrurile să arate într-un anume fel, n-am mai trăit sub imperiul nesiguranței, ci am luat toată viața așa cum e, bucurându-mă de orice lucru.

Și atunci am început să trăiesc lucrurile minunate, dumnezeiești, ale făgăduinței Sale celei dumnezeiești! Atunci am înțeles ce înseamnă să Îi lași lui Dumnezeu nevoile tale, ca El să ți le rezolve și tu să te concentrezi asupra sfințeniei Sale. Pentru că am început să văd cum sunt anunțat, în mod minunat, despre lucrurile de care am nevoie și cum îmi vin lucrurile de care am nevoie, fără să mă zbat deloc pentru ele. Cum îmi vin toate de la El, în timp ce eu sunt concentrat pe slujirea Lui.

Și astfel credința mea în El a crescut și mai mult! Pentru că credința crește din luminările Lui față de noi, din înțelegeri sfinte. Căci toate cuvintele Sale sunt adevărate și toate făgăduințele Sale sunt drepte. Și El ne poruncește sfințenia, ne poruncește pacea, ne poruncește împlinirea noastră interioară, făgăduindu-ne confortul de care avem nevoie.

Căci ce e sfințenia? E trăirea în noi a mângâierii celei dumnezeiești a lui Dumnezeu. Iar confortul trupesc, pe care ni-l asigură Domnul, e tot o mângâiere de la El, pentru ca noi să ne simțim bine și sufletește și trupește.

Așadar, ceea ce vrea să ne spună Evanghelia de azi, iar eu am confirmat prin propria mea experiență, e aceea că poruncile lui Dumnezeu sunt profund existențiale. Că ele sunt valabile oricând și oriunde și pentru oricine și că, pe măsură ce le trăim în noi înșine, ele ne schimbă așa după cum dorește Dumnezeu.

De aceea, orice poruncă a lui Dumnezeu pe care noi nu încercăm să o împlinim la modul existențial, ne privează de o întreagă experiență dumnezeiască de viață. Nu o împlinești, atunci nu știi cum e! Dacă o împlinești, atunci devii teolog. Pentru că poți vorbi din ceea ce Dumnezeu te învață prin împlinirea poruncilor Sale.

Tocmai de aceea, Scriptura și Tradiția Bisericii sunt pline de poruncile lui Dumnezeu pentru noi. Și în măsura în care le dăm crezare, vedem că ele lucrează în noi, că ne schimbă dumnezeiește. Iar oamenii duhovnicești se cunosc între ei tocmai din aceste amănunte experiențiale ale vieții noastre cu Dumnezeu. Căci ei știu când cineva se roagă, postește, contemplă, dă milostenie, iartă, se bucură, iubește, se smerește, are evlavie și frică de Dumnezeu, tocmai din rezultatele experienței lor duhovnicești. Pentru că și ei au făcut acestea toate, într-un anumit grad, și recunosc rezultatele palpabile, în alții, ale împlinirii voii lui Dumnezeu. Adică au o experiență de viață comună și de aceea se înțeleg unii pe alții.

Iar Evanghelia de azi, după cele două duminici ale Sfinților, e sublinierea neapărată în viața creștină. Pentru că oamenii care se umplu de slava lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale, pentru a fi martori ai vieții cu Dumnezeu, trebuie să fie liberi de frici și de griji. Cine slujește lui Dumnezeu, cine propovăduiește voia Lui cu oamenii, trebuie să fie mai presus de frici și de griji și de interese meschine. Pentru că noi nu suntem puși de El să dăm bani oamenilor, ci să dăruim tuturor slava Lui și teologia Sa cea mântuitoare.

Iar oamenii percep Biserica, viața și teologia ei în măsura în care sunt luminați de Dumnezeu.

Cei care iau lucrurile în derâdere nu au ajuns să înțeleagă Casa lui Dumnezeu. Cum El Se coboară în oameni și îi schimbă în mod dumnezeiește.

Cei care se apropie în mod interesat de Biserică au nevoile lor particulare, dar nu văd că Biserica e comunitate și comuniune. Că e depășirea individualismului.

Cei care încep să se pocăiască, se întorc și coboară în ei, pentru ca să înceapă viața în ascultarea de El. Și de aici încep, de fapt, să se formeze realii credincioși ai Bisericii! Pentru că realii credincioși ai Bisericii, venindu-și în fire prin pocăință, ajungând la conștientizarea de sine, încep să își asume toată teologia și viața Bisericii. Și pe cât îți asumi poruncile lui Dumnezeu, voia Lui cu noi toți, pe atât devii mai încăpător, mai înțelegător, mai profund, pentru că Dumnezeu lucrează în mod real în tine.

Și astfel înțelegem de ce certurile și despărțirile între oameni nu au componentă duhovnicească. Și de ce neștiința în cele teologice și duhovnicești e o consecință directă a necunoașterii experimentale a voii lui Dumnezeu. Căci dacă nu împlinim poruncile lui Dumnezeu și nu ne sfințim așa după cum dorește El, cum am putea să înțelegem voia Lui?  Cum să înțelegem Scriptura și Tradiția, pe Sfinți, viața și istoria Bisericii, dacă nu ne nevoim zilnic să studiem toate acestea și, în același timp, să ne sfințim viața?

Pentru că toate au legătură între ele. Toată învățătura Bisericii are legătură interioară. Iar dacă înțelegi ceva în mod greșit, atunci înțelegerea tuturor celorlalte învățături se contaminează de înțelegerea defectuoasă a uneia dintre învățăturile Sale. Și până nu vezi unde greșești, stagnezi. Iar dacă stagnezi, involuezi. Și dacă decazi tot mai mult din înțelegerea unitară a teologiei Bisericii, atunci începi să preferi o formă eretică de a vedea relația cu Dumnezeu.

Da, lucrurile sunt profunde! Și ele ne devin tot mai clare pe măsură ce începem cu începutul: cu împlinirea faptică, totală, a poruncilor Lui, așa după cum El dorește să le împlinim. Și faptele credinței te învață adâncul poruncilor Sale, pentru că te umplu de slava Lui și de cunoaștere teologică. Iar slava Lui te face contemplativ și văzător de Dumnezeu, intimizându-te tot mai mult cu El. Iar cel care crește duhovnicește, prin luminări și vederi dumnezeiești și prin lăsarea cu totul în mâna Lui, crește în sfințenie în mod uluitor de mult, pentru că El îi aduce sporiri uluitoare.

…Da, știu ce cred și ce spun cei care nu au avut nicio experiență duhovnicească în viața lor! Tot ce spun eu acum e „barbologie” pentru ei. Căci și barba li se pare ceva „nefiresc”…

Însă sfințenia e o realitate palpabilă, nu o poveste, nu un ideal, nu o fantasmă! Sfințenia e viața noastră cu Dumnezeu, dacă credem tot ceea ce El ne-a spus. E de ajuns să începeți să experimentați postul sau rugăciunea sau privegherea Bisericii, chiar dacă sunteți sau nu sunteți credincioși, și veți vedea schimbări reale în dumneavoastră înșivă. Pentru că toate poruncile lui Dumnezeu sunt viața Bisericii. Sunt viața reală a omului, cea adevărată. Și când începi să trăiești viața Bisericii începi să te însănătoșești. Dar dacă o trăiești, fiind deplin încredințat că te va face sănătos, adică te va sfinți? Atunci cu atât mai repede și mai evident vei trăi schimbările lui Dumnezeu din viața ta.

Așadar, iubiții mei, sfințenia e viața reală a omului, e viața Bisericii, iar grijile și fricile deșarte sunt necredință! Pentru că vorbim despre lucruri pe care, în aparență, Dumnezeu „nu le-ar cunoaște” sau „nu ar dori să ni le dăruie”.

Însă El ne dăruie ceea ce ne trebuie! Ni le dăruie când ne trebuie. Și când ne moare cineva drag, nu trebuie să ne gândim doar la noi și la binele nostru, ci, în primul rând, la el, la binele lui veșnic. Căci dacă Dumnezeu l-a luat acum de lângă noi, de unde știm noi care este rostul acestui lucru? Iar dacă cineva trăiește ani mulți, dar fără o schimbare în bine, este acest lucru „un bine”? Nu!

Iar dacă nu primim un lucru azi, pe care ni-l dorim, înseamnă că e un lucru care nu ne trebuie cu adevărat. După cum ne înconjurăm de tot felul de lucruri, pe care le credem „neapărate” la un moment dat, ca, în definitiv, să constatăm că nu le folosim deloc.

Ne-au plecat anumiți prieteni? Suntem mai obosiți și mai îmbătrâniți decât ieri? Sunt tot mai rari oamenii cinstiți din jurul nostru? Să acceptăm lucrurile așa cum sunt! Să facem ce se poate, cu cei care vor să facă ceva împreună cu noi! Pentru că lamentările nesfârșite nu au de-a face cu eficiența creștină. Iar viața creștină e cea mai eficientă viață cu putință. Pentru că e viața sfințeniei, a continuei depășiri, a continuei înțelegeri, a continuei experiențe. Iar dacă nu arăți lucruri reale, sfinte, frumoase în tine și în alții, în relația cu Dumnezeu, e un nonsens. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața plină de fapte de sfințenie și de depășiri de sine.

Vă doresc numai bine și multă împlinire duhovnicească! Amin.


[1] Începută la ora 20. 38, în zi de marți, pe 12 iunie 2018. Sunt 32 de grade.