Și revenind astfel la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui, cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană.

Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calcule omeneşti, direct proporţional cu trufia omenească care le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al Împărăţiei celei de sus, aşa cum este lumea dacilor.

Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructo-rilor, a creatorilor umani.

Faima şi măreţia lor rămâne numai o umbră şi o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.

Postum, despre Babilon vorbeşte „aerul” care „se-ncheagă în tablouri mincinoase”, iar Egiptul e reprodus de „toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie” care „se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint”. În vreme ce amintirea Eladei e refăcută în „imagini de talazuri” ale mării de azur.

Babilonul a fost odinioară „cetate mândră cât o ţară, o cetate/ Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate”[1]. Regele Nabucodonosor, cu „schimbătoarea lui gândire”, avea impresia că ţine „o lume-n mâna-i”. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare la adresa acestuia: „Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?/ Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea”. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape Scriptura în caracterizarea lui Nabucodonosor (Dan. cap. 3-4).

Asemenea lui, Sardanapal stă culcat „la mese-n veci întinse”, încântat fiind de „vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal”, într-o Asie îmbătată de „plăceri molateci”. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Odinioară, Cantemir scria:

„Și mai vârtos, de vii [vei] vechile istorii ispiti, acolo să vedzi odănăoară ce împărății, ce cetăți, ce târguri, ce sate, ce vii, ce grădini au fost, de carile acmu mai nici temeliile nu să cunosc; […] Unde iaste Ninevi, cetatea ce prea mare? […] Unde oaste Vavilonul…? […] Unde iaste Troada [Troia]…? […] Pentru aceasta și pentru ale lumii lucruri, frumos dzice Iov: «Ca floarea iase și ca umbra fuge și nice dănăoară ntr-acea stare rămâne» (gl. 14, sh. 2)”[2].

Iar Eminescu a cunoscut „vechile istorii”…

Din Egiptul antic a rămas numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Doar Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecutului.

Memphis, „cetate de giganţi”, este descrisă astfel: „Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie,/ Au zidit munte pe munte în antica lui trufie”. Ireala ei grandoare o făcea să pară „răsărită din visările pustiei”. Însă prezentul înseamnă destrămare: „Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,/ Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine”…


[1] Folosind informații de la Sfântul Ieronim şi de la Sfântul Beda, Antim descrie astfel cetatea Babilonului: „Ieronim, la Isaia [comentariu la Isaia], zice pentru Vavilon, cum că s-au zidit într-o câmpie; însă cetatea era în 4 cornuri şi de la un corn până la altul erau 16000 de paşi. Iară (în) curtea ei, adecă unde şădea împăratul, era turnul, carele s-au zidit în urma Potopului şi să numeşte turnul lui Vavil, a căruia înălţime era de 3000 de paşi; întru care era uliţele de marmură şi beserici de aur; uliţele împodobite cu aur şi cu pietri şi vânătorii împărăteşti, cu tot feliul de hiară, era înlăuntrul cetăţii, carele s-au stricat în vremea lui Valtasar, împăratul Vavilonului şi a lui Daniil prorocului. Şi acuma lăcuesc acolo balauri şi păsări ce să numesc struţocamili, precum au fost zis mai nainte Isaia, la 13 capete [Is. 13, 19-22]. Iară Vida zice cum că s-au zidit Vavilonul pentru închipuirea lumii, de Nevrod uriiaşul, carele era de 20 de coţi, întru carele au şi împărăţit întâi; căruia Vavilon lăţimea zidului era de 200 de coţi, iară încunjurarea de 3000 de stadii, întărindu-l cu 100 de porţi de hier. Şi curge prin mijlocu-i râul lui Eufrat, în care scrie a fi un turn de 3000 de paşi de înalt”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit.,  p. 254-255.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 88.

Did you like this? Share it: