Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

E o carte de cronici literare, în continuarea cărții de debut, din 2005, Arpegii critice, și a fost scrisă timp de 9 ani, p. 5. Autorul se acuză de teribilism, p. 5. Depinde ce înseamnă „teribilism” din punctul său de vedere. E vorba de „o carte de critică a criticii”, p. 6.

Cineva jonglează cu propriile idei după cum bate vântul, p. 9. „Critica adevărată se scrie cu seninătate, chiar când este negativă”, p. 9. Îi dau dreptate!

„efortul de obiectivare”, p. 9, de obiectivitate.

Un crez al autorului pe care îl împărtășesc și eu cu tot sufletul meu: „literatura adevărată e cea care e cel mai puțin literară”, p. 12. Adică aceea care vorbește din plin despre experiențele oamenilor. Care nu literaturizează experiența, ci o exprimă de-a dreptul.

„Kafka e mai ales un profet decât un scriitor”, p. 14. „Proust e printre ultimii mari scriitori ai literaturii europene”, p. 15. Sunt de acord și cu afirmația: „marii artiști instituie o poetică a realității”, p. 19.

„curățitul, spălatul și cârpitul Sfinților în Biserică”, p. 20; „lungă și anevoioasă corvoadă”, p. 23; „austeritatea [într-un dicționar este]…o garanție a seriozității”, p. 24. În loc de: „nu este neîndreptățit nici un clasic”, p. 25, aș fi scris: „nu este nedreptățit…”.

„stricta contemporaneitate”, p. 25; „vițăvercea”, spus ironic, în loc de viceversa, p. 27; Alex. Ștefănescu „nu are simțul măsurii”, p. 28; „în afara lui Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Nicolae Breban, Ion Negoițescu, Ion Vianu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran și Mircea Dinescu, tare mi-e teamă că disidenții adevărați s-au cam întremat după 1989”, p. 35.

„Alex Ștefănescu are talentul de a omite chiar operele cele mai importante ale unor autori”, p. 37. Omite esențialul…O ironie puternică, la care am râs în mod neașteptat.

Alex Ștefănescu neagă valoarea literară a scrierilor lui Paul Goma, p. 38.

Marin Mincu e „un critic incomod”, p. 40. Iar la noi, în România, „prestigiul nu acoperă neapărat stricta valoare a unui autor”, p. 40. Mincu nu e un critic înregimentat, p. 40.

„poezia nu se poate dezlipi de poetică”, p. 54; autorul consideră că Marin Mincu este „cel mai pertinent…cunoscător al poeziei noastre din secolul al XX-lea”, p. 57.

Bineînțeles că nu pot fi de acord cu aberanta idee a lui Negrici, care susține „lipsa de organicitate”, p. 62, a literaturii române. Operele care lui îi par „izolate”, p. 62, au legătură organică între ele, pentru că așa stau lucrurile în orice literatură a lumii.

Manolescu e complexat de Istoria lui Călinescu, p. 66. În Istoria sa, Manolescu are o atitudine „orgolioasă, care îi subminează șiret pe rivali și manipulează istoria receptării după propriul interes”, p. 68. „Eminescu, Creangă sunt autori pe care Manolescu nu îi simte, la care nu rezonează”, p. 73. „Nicolae Manolescu trișează, ba uneori chiar falsifică, deloc naiv, imaginea cutărui scriitor și, mai ales, istoria receptării sale”, p. 84.

„Mircea Cărtărescu (care îi smulge criticului mult mai multe superlative decât Eminescu) pare a fi, în schimb, cel mai mare scriitor postbelic. Spiritul critic al lui Manolescu aproape că intră în hibernare în acest capitol, dând semne de revigorare în cazul unor titluri fără mare miză”, p. 86.

Istoria critică nu e o operă de cercetare, ci un puzzle din eseurile și publicistica anterioare ale autorului. În afara textelor din primul volum, apărut în 1990, și a celor din Poeți romantici ori din Arca lui Noe, majoritatea capitolelor sunt rodul acestei improvizații”, p. 88.

Istoria ieroglifică [este] o carte unică în Europa începutului de secol XVIII, cel mai îndrăzneț bestiar european”, p. 100. „Cantemir este mai degrabă un scriitor european decât unul român”, p. 109.

„la 15 ianuarie și 15 iunie se mimează dezbateri”, când vine vorba de persoana și opera lui Mihail Eminescu, p. 120. Opera lui Eminescu trebuie reeditată în mod profesionist, p. 120, pentru că „o editare eronată a lui Eminescu înseamnă de fapt o falsificare a sa”, p. 121.

„o bătălie canonică”, p. 124, pentru ierarhia valorică a scriitorilor români; „un cec de încredere semnat în alb”, p. 125;  studiul lui Iulian Costache despre Eminescu trebuie să aibă urmări, p. 126.

„nimic nu îngroapă mai strașnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi”, p. 128, față de el și opera lui.

Critica literară, crede autorul, nu se ocupă în primul rând cu modul cum sunt scrise cărțile, ci cu ce conțin ele, p. 134. Cu valoarea experienței pe care ne-o propun.

Antonio Patraș a dovedit în cazul lui Ibrăileanu că opera lui e unitară, „că există o concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program”, p. 134. Iar Bogdan Crețu ne invită să îi analizăm pe clasicii literaturii, pentru că „clasicii nu supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor hermeneutice pe care le suscită și cărora le fac față”, p. 134. Și îi dau dreptate!

Did you like this? Share it: