Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul – şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice, cf. Ps. 136]; /…/ Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine./ Pe Sion templul se sparge –  niciun arc nu se mai ţine,/ Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri [Ierusalim], împlinindu-se prorocia Mântuitorului:

„Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând:  dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.  Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Lc. 19, 41-44, Biblia 1988).

„Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.  Iar El, răspunzând, le-a zis: «Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească»” (Mt. 24, 1-2, Biblia 1988).

Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: măririi lor i-a urmat decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet, poate tocmai pentru a ilustra forţa ei seducătoare până în zilele noastre), „marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere”.

Iar trufia romanilor, „popor de regi”, sfârşeşte în „nunta grozavă” a Romei cu focul, înecată de nebunia lui Nero: „Urbea [Roma] îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar;/ Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune,/ Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune/ Şi din frunte-i cântă Neron…cântul Troiei funerar” – aluzie la întemeierea Romei de către Eneas, de troieni.

Ion Heliade Rădulescu făcuse, mai înainte, o comparaţie între căderea civilizaţiilor antice, greacă şi romană, şi căderea primilor oameni din Rai.

În partea a patra a poemului Anatolida sau Omul şi forţele, intitulată Arborul ştiinţei, reproducând pasajul biblic despre căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, o aseamănă, în planul evenimentelor esenţiale din istoria umanităţii şi al semnificaţiilor decăderii şi prăbuşirii, cu distrugerea vechilor civilizaţii, a Greciei şi a Romei. Aceasta în interiorul concepţiei mai largi, străvechi bizantine, conform căreia lumea a coborât în permanenţă treptele decăderii, a urmat descenderii de la o stare spirituală, „cultă”, înaltă, către o conştiinţă din ce în ce mai întunecată, mai neclară a adevărului, până când a venit Revelaţia:

De este o cădere, a fost ş-o stare cultă
De arte, de ştiinţe, de pace, de dreptate,
D-amor, de armonie, de bunuri legitime,
A fost ş-o fericire.

A Greciei cădere în sine presupune
Ş-o mare naintare, în care înfloriră
Virtuţi, ştiinţe, arte şi drept şi libertate,
În care se născură ş-atât se dezvoltară
Talente, minţi şi genii, eroi şi legislatori;

A Greciei cădere ne dă să înţelegem,
Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii şcoală,
Precum căderea Romei ne-nvederează-n faptă
C-a fost odinioară şi doamnă, şi potente.

A omului cădere de ce să n-aibă-n sine
Aceeaşi însemnare? de ce să nu ne spuie
D-un nalt grad de cultură în care omenirea
A fost ajuns odată şi a căzut la urmă?

Toţi popolii din lume conservă suvenirea
D-o stare foartă naltă din care căzu omul.
Tradiţia îi dete şi forme variate,
Şi nume, după locuri: la unii ev de aur [Hesiod[1]],
La alţii paradise, la mulţi divină eră,
Cereasca-mpărăţie, perfecta fericire.

S-a zis că pe atunci locuitorii Terrei
Era mai sus de oameni cu mintea, cu puterea,
Când, domni pe elemente [stihii], răstrăbătea pământul
Şi aerul şi marea, când spaţiul şi timpul
Era al lor dominiu; perfecta fericire
Sau absolutul bine era a lor avere,
Legitim eritagiu. /…/

E cu metod Scriptura, căci atestând căderea
Ne spune câte-există şi cum vorbeşte lumea
De arborul ştiinţei /…/

Căzut-ai prin eroare-ţi, lipsit de preştiinţă;
Prin Dumnezeu-Cuvântul te nalţă la splendoarea,
La starea-ţi primitivă [primară, originară].

Heliade reproduce aici concepţia bizantină în conformitate cu care mitologiile sunt o anamneză neclară, o amintire ştearsă a adevărului primordial.

Paradisul originar sau potopul sunt două astfel de momente care există în memoria întregii umanităţi, de pe toată suprafaţa globului pământesc, sfidând distanţele geografice, deosebirile dintre civilizaţii sau izolaţionismul cultural şi dovedind un izvor uman comun şi o conştiinţă primară fundamentală şi superioară. De reţinut este ideea că semnificaţia acestor căderi nu este una aleatorie şi că pronia dumnezeiască încadrează aceste căderi, în faţa ochilor contemplativi ai conştiinţei umane, într-o pedagogie universală destinată raţiunii care înţelege semnele istoriei.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hesiod.

Did you like this? Share it: