Iluziile literaturii și deziluziile criticii [2]
Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.
*
Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, apărută în 1969[1], „reprezintă cea dintâi tentativă, întru totul lăudabilă, de sistematizare a acestui complex și inegal ferment al literaturii primului sfert de veac XX”, p. 135.
Autorul consideră că „Ilarie Voronca nu a practicat niciodată teribilismul pur”, p. 137, în materie de poezie, pentru că a căutat să transforme scrisul într-o experiență de viață, p. 140.
Cititorul de azi? Pentru Crețu el este „din ce în ce mai leneș și mai puțin atras de poezie”, p. 141. O afirmație din 2007, p. 141.
M. Blecher[2] a murit la 29 de ani, p. 142. „Blecher își scrie cărțile în orizontul apropiat al morții, de care era conștient; nu are vreme nici măcar să cizeleze, darămite să mai și trișeze”, p. 145.
Anchilozarea în critica estetică, p. 148. „mediocritatea onorabilă”, p. 149. Sexul gingaș, în loc de sexul slab, p. 152.
Mihail Sadoveanu a plagiat-o pe Constanța Marino-Moscu în romanul Mariana Vidrașcu, p. 153[3].
Crețu consideră că Hortensia Papadat‑Bengescu este „un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca și atâția alți congeneri”, p. 154.
Sorana Gurian a murit la 43 [42][4] de ani, p. 155. Pe Bianca Burța‑Cernat[5] o consideră „încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea și ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul”, p. 155.
Ion Simuț „a contestat” calitatea de scriitor a lui Eugen Barbu, p. 156, lucru care n-are de-a face cu adevărul. Autorul îl consideră pe Simuț „un critic independent”, p. 156, și spune că „bunul‑simț și echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuț și fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii”, p. 157.
I-a citit toate cărțile lui Simuț, p. 157, și consideră că Ion Simuț „practică o critică neleneșă, deloc călduță, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri și duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuția despre cutare scriitor ori cutare fenomen”, p. 157.
La finalul unui articol din 2013: „de la doi critici aștept o istorie a literaturii române a secolului al XX‑lea: de la Eugen Simion și de la Ion Simuț. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care și‑a consumat energiile și mizele”, p. 161.
Slugărnicia, p. 167. G. Călinescu are dosar de urmărire între 1959‑1960, p. 170. Pentru urmărirea lui, Securitatea a folosit „38 de ofițeri de securitate și de miliție, 20 de informatori…[și] șapte case de întâlnire” conspirativă, p. 171. Totodată „i s‑a interceptat corespondența…i s-a ascultat telefonul și i s‑a montat în casă aparatură de înregistrare”, p. 171. Dosarul are 463 p., cf. p. 171.
Pentru regimul comunist, George Călinescu a fost „un oponent periculos”, p. 171. „Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiați din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, șoferul sunt prelucrați în același scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului”, p. 172.
G. Călinescu a fost scos de la Facultatea de Litere și înlocuit cu Ion Vitner[6], care era dentist, p. 174.
[1] Un fragment din carte: https://www.scribd.com/document/205640990/ Ion-Pop-Avangarda-in-literatură.
[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Blecher.
[3] Idem: http://ziarulceahlaul.ro/o-scriitoare-uitata-un-caz-ciudat-de-istorie-literara/.
[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorana_Gurian.