Memento mori și nostalgia Paradisului [9]
Faptul este evidenţiat şi de Eminescu, care, după ce rememorează căderea unora dintre cele mai mari civilizaţii, ajungând la Grecia şi la filosofia-i specifică, speculativă, se întreabă: „Dar mai ştii?…N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?”. Parcă-l auzim pe Miron Costin: „Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Viiaţa lumii).
Nu ar fi prima dată pe parcursul acestui poem când s-ar face auzit Costin, pentru că, după cum remarca L. Gáldi[1], în chiar primele strofe aflăm versuri („Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele/ Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc./…/ …eu privesc și tot privesc/ La v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară /…/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”) care ne amintesc de Viiața lumii („Trece veacul desfrânat, trec anii cu roata”).
La sfârșitul poemului, imaginea costiniană a roții (roată a lumii pe care o găsim pictată și în Biserica din Șchei[2]) va reveni: „Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire./ Din mărire la cădere, din cădere la mărire/ Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei”.
Poetul însuşi se ipostaziază ca un Orfeu[3] care profeţeşte, prin cântarea sa, nu căderea Greciei, ci a lumii, Euridice[4] a sa fiind universul întreg: „Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult./ Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană? Poate urmează-a arfei-antice suspinare-aeriană,/ Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult…de mult”.
Îi era propriu lui Eminescu să depărteze perspectiva şi să contemple timpul şi istoria ca pe ceva petrecut, derulat, ştiind dinainte că va veni ziua când se va pune punct succesiunii de căderi ale oamenilor şi ale civilizaţiilor instaurate de ei, ca semne ale puterii umane.
Ceea ce este esenţial de observat, în reproducerea acestor căderi, este că ele nu se rezumă, în viziunea eminesciană, la o simplă enumerare. În ordinea acestei enumerări intră nu numai civilizaţii, ci şi oameni, avându-se în vedere nu doar o evaluare istorică, ci şi o căutare mult mai adâncă a sensului lumii, care să explice cauzele profunde ale evenimentelor istorice.
Nu s-a remarcat prea atent până acum, dar alături de Nabucodonosor şi Sardanapal, de faraoni şi de Nero, de împăraţi îmbuibaţi de plăceri, vanitoşi sau nebuni, Eminescu îi aşază, în rândul celor care au fost şi nu mai sunt (ubi sunt qui ante nos?) şi pe împăraţii-profeţi David şi Solomon ai Israelului antic, cât şi pe filosofii, artiştii şi poeţii Greciei antice.
Căderea nu ocoleşte pe nimeni, nu menajează spiritele înalte, după cum nici moartea nu face diferenţe între oameni – o concepţie arhiprezentă în scrierile medievale româneşti.
Filosofii, artiştii şi poeţii Eladei sunt reprezentaţi aici în mod semnificativ de Pitagora[5], „cugetătorul palid cu gândirea în doliu, care grămădeşte lumea într-un singur semn” pe care „el în taină nu îl crede”, de Pigmalion, „orbul sculptor”, care sculptează femeia cu „eterna-i fire” şi cu „cruda ei simţire” pentru a fi „o durere-ncremenită printre secolii ce trec” (simptomatic, în altă parte o numeşte „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie” – Venere şi Madonă), şi de Orfeu, care înnebuneşte de durere şi îşi aruncă lira în mare, liră a cărei soartă o urmează întreaga Grecie antică, a cărei civilizație se prăbușește.
Cred că şi lui Eminescu, care încerca să se imagineze un Orfeu-profet, anunţând căderea lumii, i-a fost frică de nebunie, dar nu de folie ca afecţiune neurologică, ci i-a fost teamă să nu cadă într-o cugetare nebunească, falsă (aşa cum aprecia că s-a întâmplat la un moment dat cu Heliade), de aceea a studiat filosofiile lumii dar s-a ferit să devină adeptul vreuneia dintre ele, când toate sunt deşertăciunea deşertăciunilor, după cum a învăţat de la început, de acasă.
De aceea, se conturează în mintea sa, tot mai pregnant, ideea unei arte umane esenţiale, care ar consta în contemplarea panoramei deşertăciunilor şi a perspectivei morţii, singura artă şi filosofie, o ars moriendi, care ar reprezenta profilaxia iluziei umane – după cum ne precizează şi câteva versuri din Împărat şi proletar, care sintetizează esenţa acestei discuţii: „Zidiţi din dărâmăture gigantici piramide/ Ca un memento mori pe al istoriei plan;/ Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide/ Naintea veciniciei”…
Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om – şi devine greu să susţii că Eminescu reproduce cu fidelitate, în versurile sale, cugetarea platonică, schopenhaueriană sau kantiană.
De aceea, la finalul poemului, sfârşind perindarea prin istoria lumii, poetul se va întoarce în rugăciune către Dumnezeu, Creatorul lumii, pentru că toată înţelepciunea, filosofia lumii e vană.
Şi nici femeia, erosul în sine, nu reprezintă un ideal ferice. Dragostea pătimașă este cea care, pe regii Iudeii David şi Solomon, din „biserica măreaţă” [vechiul templu iudaic] i-a scos afară, făcându-i să păcătuiască. Căci „văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată” ca să i se ierte „osânditul lui păcat” şi pe Solomon care „cânta pe Împăratul [ceresc] în hlamidă de lumină” (pe „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” – Ps. 103, 2)[6] şi „soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină” cum, „ieşind din templul sacru lasă gândul lui [cucernic] să cadă/ Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă”.
[1] Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 114, 133.
[2] Sursa imaginii: https://nastase.wordpress.com/2015/03/17/tezaurul-de-la-biserica-sf-nicolae-din-brasov/.
[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu.
[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Euridice_(nimfă).
[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora.
[6] L. Gáldi vedea, în acest vers, „un fel de elenizare a Palestinei antice: hlamida de lumină, cântată de regele Solomon, e un adevărat simbol al acestei tendințe” – cf. Idem, p. 118. Însă greșește, iar versul lui Eminescu nu are legătură cu nicio tendință de elenizare, căci nu este decât o parafrază a unui binecunocut verset din Psaltire, din psalmul 103, ușor de reținut și pentru că se rostește la începutul Vecerniei. Termenul hlamidă există, de asemenea, în Scriptură, indicând mantia porfirie cu care a fost îmbrăcat Domnul la judecata lui Pilat.