Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: iulie 2018 (Page 1 of 5)

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [18]

În alt poem se plânge că „Pământul e tot mai rar/ De vise noaptea” și se gândește că „speranțele/ Fericirea, gândurile mari” ar trebui colectate și reținute cumva pe pământ, construind un „acoperiș” de tablă, ca un „fals cer” al pământului, pentru ca ele să nu se mai prelingă „în haos”. Și aceasta pentru că are sentimentul unui tot mai mare gol interior, al unui tot mai agresiv vacuum spiritual, în vreme ce „Infinitul e mult mai mare/ Decât ne închipuiam,/ N-o să putem niciodată/ Să-l umplem cu sufletul nostru”. Iar oamenii sunt „coșari ai unui soare temporar” (Un acoperiș).

Dacă partidul făcea din România o vastă uzină pentru oamenii muncii și prevedea ca omul trebuie să construiască totul, Sorescu simte că o asemenea perspectivă ontologică ateistă confiscă dreptul la seninătate și la contemplație și transformă universul întreg (cel puțin în teorie) într-o uriașă mașinărie, în care în loc de cer e o tinichea de ambalat vise și în loc de soare e un coș care scoate fum.

Însă, după cum ne putem da bine seama, nu aceasta este perspectiva poetului. În substanța lui intimă sufletească, Sorescu e un descendent al lui Eminescu, în linia marelui romantism, ca toți marii noștri poeți moderni. Când apar viziuni precum cea de mai sus, acestea sunt rodul unei decepții amare, al revoltei și semnul unui protest claustrat în cuvinte.

Sorescu e departe de ambiguitatea morală a postmodernilor care se complac să guste din deliciile noii societăți tehnologizate fără a sesiza pierderi la nivel spiritual, care nu suferă în absența capacității de a simți dorul Absolutului sau care nu-și pun niciodată problema de a putea ajunge să umple infinitul cu sufletul lor, așa după cum sună chemarea veche: „Nemărginire pe nemărginire cheamă întru glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 8)[1].

E adevărat că poezia lui e constrânsă să fie într-un anume fel de realitatea socială și politică, dar de aici până la a fi precursor al poeziei postmoderniste e o mare distanță. Moral și caracterologic, Sorescu nu se înscrie în această mișcare, idealurile lui nu includ cu prioritate emanciparea sau progresul tehnic și civilizațional, în detrimentul culturii și al spiritualității tradiționale. Dacă Sorescu ar fi gândit astfel nu am mai avea muzeul vorbit care poartă titlul La lilieci (care e un fel de Muzeul satului în variantă lingvistică, pentru un perimetru delimitat, etnografic și temporal, al României).

E adevărat că cercetarea tradiției, la Sorescu, inclusiv a celei literare, nu merge foarte mult în urmă și nici foarte adânc. Îmi aduc acum aminte că undeva îi reproșa lui Eugen Negrici accentul pus pe expresivitatea involuntară din literatura română veche (care uneori e involuntară, iar alteori nu chiar atât de involuntară pe cât am fi tentați să credem noi, cei din epoca modernă și postmodernă).

Poetul e mai mult un caracter solar și un idealist din darul lui Dumnezeu, aș zice, mai degrabă decât ca rezultat al unei cercetări acrivice a trecutului literar și spiritual, pe care nu a întreprins-o ca alții. E adevărat că nici nu avea instrumente științifice de orientare în această direcție, dar nici Nichita Stănescu nu a avut și totuși a fost mult mai atent și mai profund în această privință.

Dar esențial de observat este și că, indiferent de investigația tradiției – de calitatea investigației – , de multe ori solaritatea aceasta se explică prin mediul ortodox de viață și prin permeabilitatea sufletească a unor poeți, prin atașamentul lor conștient la Ortodoxie, chiar dacă nu se manifestă cu fervoare.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX  de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [17]

Dar, pe cât idealul lui este unul ascensional, tot pe atât este dezamăgit de regresul umanității, de tendința evidentă a oamenilor de a merge înapoi și nu înainte. Fapt pe care ni-l prezintă tot ca pe o parabolă și chiar mai mult decât atât, îl transformă în poveste mitologică fantezistă pentru că răul acesta, al mergerii ca racul (după cum zice vorba veche românească) i se pare „secular” (cum ar spune Bacovia) sau de când lumea:

Când omenirea a ieșit din apă,
Plină de mâl, de alge și de sare,
Pe țărmul celălalt urcau,
Suindu-se unul în spinarea celuilalt
Și alunecând în mare,
Dar săltându-se cu valul următor,
Pe iarbă – racii.

Raci înfiorători, râioși,
Plini de picioare ca de negi,
Verzi de mătasea broaștei și roșii,
Turbat de roșii pe pântece.

Oameni au început să meargă
Încercând să se acomodeze cu lumina
Uscată a soarelui,
Alta decât lumina din apă.

Racii au început să alerge
În direcția opusă,

Bătând tactul cu cataligele lor pe glob
Ca într-un piept de bărbat doborât.

Într-o zi primii omeni s-au întâlnit
Cu primii raci,
Fiecare cu al său.
Au fost luați la subsuori
Și târâți în balta stătută a mării,
Înapoi peste locuri pe unde-au mai fost
(Ochii lor și le amintesc perfect
După lacrimile în formă de gorgane),
Dar care pentru raci erau într-adevăr
Locuri noi,
Și ei susțineau, pe drept cuvânt,
Că-i duc înainte.

Abia în apă s-au dezmeticit oamenii,
A avut loc o luptă față de toate viețuitoarele
Și cei care reușeau să se desprindă
Din cleștele ruginite de fier
Au ieșit istoviți pe mal,
Plini de mâl, de alge și sare.

Respirând adânc, ei pornesc obosiți înainte,
Dar iată pe țărmul opus,
Pe furiș, din umbra nămolului planetei,
Apar înfiorători racii,
Pornind în direcția cealaltă.

(Gura racului)

Poemul are ceva din tonalitatea unor poeme ale lui Blaga. Însă aici Sorescu inventează o poveste mitică nu pentru a scuza, ci pentru a acuza omenirea. La Blaga, întâmplarea originară cu sens exemplar scuza sau explica un anumit sens al istoriei. Blaga era condescendent, indiferent de urmări, miturile lui erau frumoase oricum ar fi fost sau el le iubea tocmai pentru semnificațiile imorale, dar care conveneau patimilor lui.

Sorescu nu e dispus să scuze nimic. Parabola lui are cu totul altă natură. E un mit inventat ca protest față de o umanitate care privește mereu înapoi pentru că urăște binele, pentru că fiecare își are racul său (adică patima egoismului și a răutății, am spune noi), care îl trage înapoi și nu îl lasă să meargă pe un drum drept. Și pe câți oameni racii lor nu îi trag în moarte și în Iad, abia reușesc să scape, dar tot sunt „istoviți…plini de mâl, de alge și de sare”. Și cu o asemenea umanitate e greu de progresat, spiritual și moral, în primul rând, după care vine orice alt progres.

Sorescu vorbește despre o ipotetică ieșire primordială a oamenilor din ape și pentru că face o trimitere aluzivă la teoria evoluționistă, care susține că viața a apărut și s-a dezvoltat inițial în mediul acvatic și apoi anumite forme de viață s-au adaptat la existența pe pământ. Protestul lui vizează iarăși ideologia vremii, iar mesajul poemului său ar putea fi „tradus” astfel: Oamenii voștri evoluați din alte specii au ieșit din ape ca să trăiască pe pământ, dar parcă odată cu ei au ieșit din mare și racii care de atunci și până astăzi îi trag înapoi în hruba primitivității și a prostiei.

Eu așa înțeleg poemul sorescian. Ca să nu mai vorbesc de faptul că teoria evoluționistă a „adaptabilității” speciilor e o aberație fără margini, pentru că dacă o specie ajunge să se „adapteze” la un cu totul alt mediu de viețuire (să zicem, deși e un non-sens), odată cu ea poate să facă exact același lucru și cel puțin o altă specie care să fie dăunătoare și să nu îi permită să se dezvolte (cum sugerează Sorescu în poem) sau chiar să o aducă la extincție.

Simbolic, racii pot fi înțeleși ca agenții ideologiei comuniste a vremii sau ca agenții răutății infernale care, în toate timpurile, acționează împotriva celor care se luptă cu inerția generală, împotriva celor care simt că pot și trebuie să facă ceva bun.

Iar istoria noastră românească e plină numai de asemenea exemple, despre oameni care au încercat să facă ceva și care au fost istoviți de răutatea și de „răcismul” (sau drăcismul, tot aia e) multor altora, enervați și deciși să îi tragă înapoi în mâl, sub cuvânt „că-i duc înainte”, pentru ca nimeni să nu se mai ridice din nămolul istoriei și să ducă neamul acesta mai departe.

Lucas, cap. 17, 11-37, cf. BYZ

11. Și a fost când să meargă El întru Ierusalim și El trecea prin mijlocul Samariei și al Galileii.

12. Și intrând El într-un sat oarecare, L-au întâmpinat Lui [pe El] 10 bărbați leproși [δέκα λεπροὶ ἄνδρες], care au stat la depărtare.

13. Și ei au ridicat glasul, zicând: „Iisuse [Ἰησοῦ], Stăpâne [Ἐπιστάτα], miluiește-ne pe noi [ἐλέησον ἡμᾶς]!”.

14. Și, văzându-i, le-a zis lor: „Mergând [Πορευθέντες], arătați-vă pe voi înșivă preoților [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!”. Și a fost, când a merge [au mers] ei, [că] s-au curățit.

15. Iar unul dintre ei [Εἷς δὲ ἐξ αὐτῶν], văzând că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν].

16. Și a căzut cu fața la picioarele Sale [καὶ ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]. Și acela era samaritis [σαμαρείτης].

17. Și Iisus, răspunzând, a zis: „Nu zece au fost curățiți [Οὐχὶ οἱ δέκα ἐκαθαρίσθησαν]? Dar cei nouă unde [Οἱ δὲ ἐννέα ποῦ][sunt]?!

18. Nu au fost aflați [niciunul] întorcându-se [Οὐχ εὑρέθησαν ὑποστρέψαντες], [ca] să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ], afară de străinul acesta [εἰ μὴ ὁ ἀλλογενὴς οὗτος]?!!”.

19. Și [Iisus] i-a zis lui[1]: „Ridicându-te [Ἀναστὰς], mergi [πορεύου]! Credința ta te-a mântuit [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]”.

20. Și întrebat [fiind], de către farisei, când vine Împărăția lui Dumnezeu [πότε ἔρχεται ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ], le-a răspuns lor și a zis: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine [Οὐκ ἔρχεται ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ] cu scrutare [μετὰ παρατηρήσεως]!

21. Și nici [nu] vor zice: «Iată aici!» sau «Iată acolo!». Căci [Ἰδοὺ], iată [γάρ], Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]!”.

22. Și a zis către Ucenicii [Săi]: „Vor veni zile [Ἐλεύσονται ἡμέραι], când veți pofti să vedeți una [dintre] zilele Fiului omului [ὅτε ἐπιθυμήσετε μίαν τῶν ἡμερῶν τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἰδεῖν], și nu o veți vedea [καὶ οὐκ ὄψεσθε].

23. Și vă vor zice vouă: «Iată aici!» sau «Iată acolo!». Să nu mergeți [cu ei], nici să-i urmați.

24. Căci precum fulgerul [Ὥσπερ γὰρ ἡ ἀστραπὴ], fulgerând [ἡ ἀστράπτουσα], din cel de sub cer întru cel de sub cer strălucește [ἐκ τῆς ὑπ᾽ οὐρανὸν εἰς τὴν ὑπ᾽ οὐρανὸν λάμπει], așa va fi [și] Fiul omului în ziua Sa [οὕτως ἔσται ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῇ ἡμέρᾳ Αὐτοῦ].

25. Dar [δὲ], mai întâi [πρῶτον], este de trebuință [ca] El să pătimească multe [δεῖ Αὐτὸν πολλὰ παθεῖν] și să fie aruncat afară de neamul acesta [καὶ ἀποδοκιμασθῆναι ἀπὸ τῆς γενεᾶς ταύτης].

26. Și precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și în zilele Fiului omului.

27. Mâncau, beau, se însurau, se măritau, până [în] ce zi a intrat Noe întru arcă și a venit potopul și au pierit toți.

28. La fel și precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau case.

29. Dar, [în] ce zi a ieșit Lot din Sodome [ἀπὸ Σοδόμων], a plouat foc și pucioasă din cer [ἔβρεξεν πῦρ καὶ θεῖον ἀπ᾽ οὐρανοῦ] și au pierit toți.

30. [Iar] ca acestea va [vor] fi [κατὰ ταῦτα ἔσται] [și în] ce zi Fiul omului Se descoperă [ᾗ ἡμέρᾳ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἀποκαλύπτεται] [Se va descoperi pe Sine].

31. În ziua aceea, care va fi pe acoperiș și vasele lui [vor fi] în casă, să nu coboare să le ia pe ele! Și, la fel, cel [care este] în câmp, să nu se întoarcă înapoi!

32. Aduceți-vă aminte de femeia lui Lot!

33. Care are să caute să-și mântuie sufletul său [Ὃς ἐὰν ζητήσῃ τὴν ψυχὴν αὐτοῦ σῶσαι], [acela] îl va pierde pe el [ἀπολέσει αὐτήν], iar care are să-l piardă pe el [καὶ ὃς ἐὰν ἀπολέσῃ αὐτὴν], [acela] îl va ține viu pe el [ζῳογονήσει αὐτήν].

34. Vă zic vouă, [în] acea noapte vor fi doi într-un pat: unul va fi luat și celălalt va fi lăsat.

35. Două vor fi măcinând împreună: una va fi luată și cealaltă va fi lăsată”.

36.

37. Și, răspunzând, [Ucenicii] Îi zic Lui: „Unde [va fi aceasta], Doamne?”. Iar El le-a zis lor: „Unde [va fi] trupul [Ὅπου τὸ σῶμα], acolo vor fi adunați [și] vulturii [ἐκεῖ συναχθήσονται οἱ ἀετοί]”.


[1] Samaritisului vindecat de lepră.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [16]

Nu trebuie să ne inducă în eroare limbajul lipsit de gravitatea stilistică specifică poeziei filosofice sau metafizice. Sorescu e un neliniștit care filosofează/ vorbește despre experiențele grave ale existenței într-o limbă poetică elementară. Aici, într-adevăr, se desparte de Nichita Stănescu, deși cred că problemele care îi obsedau erau întrucâtva aceleași. Însă nu îi dau dreptate lui Sorescu în revolta lui față de „alambicarea” limbajului poetic nichitian.

Dorul ascensiunii și chemarea înaltului reprezintă sentimente care nu îl părăsesc nici pe el:

Veverițele
Sărind de pe o picătură pe alta
Urcă prin ploaie până la coroana
Norului întunecos.

Așa aș vrea
Pe gândurile mele
Să urc până sus de tot,
Unde e posibilă liniștea,
Pentru că viața și moartea s-ar întâmpla
Mai jos de mine,
Ca ploaia sub nor.

(Sus)

Tiparul acesta se repetă aproape mereu în opera lui Sorescu: poetul pleacă de la un eveniment banal,  de la contemplarea unor lucruri sau situații de viață care aparent nu au nimic excepțional în ele însele. Utilizarea banalului sau a cotidianului în felul acesta nu mi se pare a fi una de tip postmodernist, pentru că poetul nu rămâne niciodată în perimetrul derizoriului ori al ironiei fără nicio utilitate morală.

El nu caută observarea abjecției sociale sau politice, a umilinței sau a suferinței umane pentru a rămâne definitiv la stadiul de simplu observator, în noroiul unei realități inexorabile. Constatarea unei stări de fapt dezavantajante vizează în realitate sustragerea din raza ei, susține o tensiune poetică ce sugerează că există o cale de ieșire, că trebuie căutată o cale de scăpare.

Mărturisirea unui ideal ascendent dovedește faptul că poetul nu dorește să rămână la nivelul simplei ironii sau a purului sarcasm la adresa unei lumi a dejecțiilor de tot felul, chiar dacă se simte sufocat de ele.

A privi în sus și a năzui spre o existență care e dincolo de viața aceasta și de orice moarte înseamnă mult, într-o epocă în care se susținea ideologic, pe toate canalele de exprimare a științei sau a opiniei, că „mai sus” de noi nu există, că toată existența se limitează la ceea ce vedem, auzim și simțim.

Ceea ce exprimă Sorescu în acest poem nu e o fantezie, chiar și numai pentru faptul că la atei nu întâlnești niciodată asemenea fantezii!

Vocația intimă a lui Sorescu ni se dezvăluie astfel  a fi aceea de om al luminii și al căutării înaltului.

Nu terebuie să ne înșele, repet, faptul că, la el, reflecțiile grave evită sistematic limbajul sibilinic și preferă rama conjuncturilor firești, contextualizarea fără nicio pretenție savantă. Contemplația unor fapte sau fenomene aparent banale reprezintă trambulina lui de zbor cognitiv.

În felul acesta, însă, ajungem tot la o paradigmă biblică, în esență, pentru că parabole de genul celei de mai sus sunt după tiparul celor scripturale. Aceasta de care vorbim convertește în ideal duhovnicesc saltul unor veverițe spre înălțimile brazilor cu agilitate, încât par că sar pe scara picăturilor de ploaie către norii din care aceasta curge.

Noul Testament, în mod deosebit, ne face cunoscut faptul că natura ne oferă la nesfârșit tablouri pe care le putem contempla și le putem înțelege duhovnicește. Cu toate că obiectul privirii poate să fie unul foarte simplu și banal, obiectivul moral sau duhovnicesc sau, altfel spus, înțelegerea semnificației sale poate fi extrem de profundă și de complexă.

Nu pot susține cu absolută certitudine că aceasta a fost intenția lui Marin Sorescu, dar similitudinea nu este exagerată sau extravagantă. Aceste fenomene poetice (să le zicem) se pot întâmpla și din conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, fără a avea un suport livresc considerabil. Desigur, acela, dacă ar fi existat, ar fi fost de mare ajutor. În lipsa lui trebuie să ne orientăm într-un câmp semantic plin de expresii ale echivocului, care, la Sorescu (ca și la Creangă, de altfel), țin loc de filosofie a limbajului și a stilului.

Lucas, cap. 17, 1-10, cf. BYZ

1. Și a zis către Ucenicii [Săi]: „[Cu] neputință este să nu vină poticnirile [Ἀνένδεκτόν ἐστιν τοῦ μὴ ἐλθεῖν τὰ σκάνδαλα], dar vai [aceluia] prin care [ele] vine [οὐαὶ δὲ δι᾽ οὗ ἔρχεται] [vin]!

2. Mai bine îi este [i-ar fi] lui [Λυσιτελεῖ αὐτῷ], dacă piatra de moară cea măgărească[1] [εἰ μύλος ὀνικὸς] zace [ar zăcea] împrejurul gâtului său [περίκειται περὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ] și a fost [ar fi] aruncat întru mare [καὶ ἔρριπται εἰς τὴν θάλασσαν], decât ca să poticnească pe unul [dintre] cei mici ai acestora [ἢ ἵνα σκανδαλίσῃ ἕνα τῶν μικρῶν τούτων].

3. Luați aminte [la] voi înșivă [Προσέχετε ἑαυτοῖς]! Iar dacă fratele tău are să păcătuiască față de tine [Ἐὰν δὲ ἁμάρτῃ εἰς σὲ ὁ ἀδελφός σου], mustră-l lui [ἐπιτίμησον αὐτῷ][pe el]! Și dacă are să se pocăiască [καὶ ἐὰν μετανοήσῃ], iartă-i lui [ἄφες αὐτῷ]!

4. Iar dacă de șapte ori pe zi are să păcătuiască față de tine și [tot] de șapte ori pe zi are să se întoarcă, zicând: «Mă pocăiesc [Μετανοῶ] [pentru ce ți-am făcut][!]», îi vei ierta lui”.

5. Și Apostolii I-au zis Domnului: „Adaugă-ne nouă credință [Πρόσθες ἡμῖν πίστιν]!”.

6. Iar Domnul a zis: „Dacă aveți [ați fi avut] credință ca un grăunte de muștar [Εἰ ἔχετε πίστιν ὡς κόκκον σινάπεως], ziceați [ați fi zis] dudului acestuia [ἐλέγετε ἂν τῇ συκαμίνῳ ταύτη]: «Dezrădăcinează-te [Ἐκριζώθητι] și sădește-te în mare [καὶ φυτεύθητι ἐν τῇ θαλάσσῃ]!», și a ascultat vouă [καὶ ὑπήκουσεν ἂν ὑμῖν] [și v-ar fi ascultat pe voi].

7. Și cine dintre voi, având un rob arând sau păscând, care, venind [el] din câmp, îi va zice numaidecât: «Venind, șezi [la masă]!»?

8. Ci [oare] nu îi va zice lui: «Gătește-mi ce [trebuie] să mănânc și, încingându-te, slujește-mi mie, până am să mănânc și să beau! Și după acestea vei mânca și vei bea [și] tu»?

9. Nu are [dă] har robului aceluia [Μὴ χάριν ἔχει τῷ δούλῳ ἐκείνῳ], că a făcut cele pe care i le-a poruncit [ὅτι ἐποίησεν τὰ διαταχθέντα]? Nu Mi se pare [că va face aceasta][!]

10. Așa și voi [Οὕτως καὶ ὑμεῖς], când aveți să faceți toate [cele] pe care vi le-am poruncit vouă [ὅταν ποιήσητε πάντα τὰ διαταχθέντα ὑμῖν], ziceți că: «Robi netrebnici suntem [Δοῦλοι ἀχρεῖοί ἐσμεν]! Că[ci], pe care suntem [eram] datori să le facem, le-am făcut [ὅτι ὃ ὀφείλομεν ποιῆσαι πεποιήκαμεν]»”.


[1] Piatra de moară cea măgărească [μύλος ὀνικὸς], adică cea acționată de puterea unui măgar. Căci măgarul era cel care învârtea roata pentru a măcina.

Lucas, cap. 16, 19-31, cf. BYZ

19. Și era un oarecare om bogat și se îmbrăca [în] porfiră [πορφύραν][1] și [în] visson [βύσσον][2], veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς].

20. Și era un oarecare sărac, [cu] numele Lazaros [Λάζαρος], care zăcea la ușa lui, fiind acoperit cu răni [ἡλκωμένος],

21. și poftind să se sature din fărâmiturile care cad [cădeau] de la masa celui bogat. Dar și câinii [ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες], venind [ἐρχόμενοι], lingeau rănile lui [ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ].

22. Și a fost să moară saracul [Ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχόν][3] și să fie dus el de către Îngeri [καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν Ἀγγέλων] întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]. Și a murit și cel bogat și a fost îngropat.

23. Și în[tru] Iad [Καὶ ἐν τῷ ᾍδῃ], ridicându-și ochii săi [ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ][4], fiind în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις], l-a văzut pe Avraam de departe [ὁρᾷ τὸν Ἀβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν] și pe Lazaros în sânurile sale [καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ].

24. Și el, strigând, a zis: „Părinte Avraam [Πάτερ Ἀβραάμ], miluiește-mă [ἐλέησόν με], și trimite pe Lazaros [καὶ πέμψον Λάζαρον] ca să înmoaie vârful degetului său [în] apă [ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος] și să răcorească limba mea [καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου]! Că[ci] sunt chinuit în văpaia aceasta [ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ]”.

25. Și a zis Avraam: „Copile [Τέκνον], adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta [μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου] și Lazaros, de asemenea, pe cele rele [καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά]! Iar acum, aici, [el] este mângâiat [νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται], iar tu ești chinuit [σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι].

26. Și peste toate acestea [Καὶ ἐπὶ πᾶσιν τούτοις], între noi și voi prăpastia cea mare a fost întărită [μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται], ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată [ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται], nici cei de acolo la noi să treacă [μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν]”.

27. Și a zis: „Atunci te rog, Părinte, ca să-l trimiți pe el[5] întru casa tatălui meu!

28. Căci am 5 frați. Ca să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei întru locul acesta de chin [εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου]”.

29. [Și] Avraam îi zice lui: „Au [Ἔχουσιν] pe Mosis[6] [Μωσῆς[7]] și pe Profeți [καὶ τοὺς Προφήτας]! Să asculte de ei [ἀκουσάτωσαν αὐτῶν]!”.

30. Dar el a zis: „Nu, Părinte Avraam [Οὐχί, Πάτερ Ἀβραάμ]! Ci [ἀλλ᾽], dacă cineva dintre cei morți are să se ducă la ei [ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς], se vor pocăi [μετανοήσουσιν]”.

31. Iar [Avraam] i-a zis lui: „Dacă pe Mosis și pe Profeți nu îi ascultă [Εἰ Μωσέως[8] καὶ τῶν Προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], nici dacă cineva are să învie din morți [nu] vor crede [οὐδέ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται]”.


[1] În purpură. În veșminte de culoare roșie-închisă care bate în violet, cf. http://www.dex.ro/porfiră.

[2] Veșminte din pânză fină de in, cf. Friberg Greek Lexicon, 5.104, apud BW 10.

[3] Cu sensul: și el a murit.

[4] Ochii sufletului său.

[5] Pe Sfântul Lazaros.

[6] Variantă a lui Moisis.

[7] Forma de N. Pentru că în text era forma de Ac. Μωσέα. Și am prezentat forma de nominativ pentru ca să arăt că nu avem de-a face cu varianta Moisis [Μωϋσῆς], ci cu varianta Mosis [Μωσῆς].

[8] Forma de G a lui Mosis.

Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Ioannis Hrisostomos vorbește despre motivația interioară a Sfântului Petros, ne spune că „numai din dragoste [δι’ ἀγάπην μόνον]”[2] a cerut Sfântul Petros să meargă spre Domnul pe ape. Că dragostea pentru El a fost motivația interioară a cererii lui. După care ne spune că dragostea Sfântului Petros pentru Domnul era plină și de credința în El[3], „căci nu numai a crezut, că El poate merge pe mare, ci și că pe alții [poate] a-i aduce” [4] să meargă pe mare.

De aceea, cerând să meargă spre Domnul pe mare [Mt. 14, 28], Sfântul Petros se încredințează și ne încredințează și pe noi, că El este Cel care a mers pe mare, dar, în același timp, s-a și putut înțelege pe sine în relația cu El. Căci și noi ne putem înțelege pe noi înșine numai în relația interioară cu Domnul.

Pentru că numai în fața Lui noi ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și, văzându-ne pe noi înșine cu adevărat, cerem ajutorul Său pentru mântuirea noastră. Căci Sfântul Petros a cerut Domnului ca să-i poruncească să vină către El pe ape [Mt. 14, 28, BYZ]. Și El i-a poruncit, spunându-i: „Vino [Ἐλθέ]!” [Mt. 14, 29, BYZ]. Pentru că Domnul la toți ne poruncește acest lucru: „Veniți către Mine oricât de imensă și de grea vi se pare marea acestei vieți! Veniți către Mine, pentru că Eu sunt cu voi întotdeauna!”.

Și noi, ca și Sfântul Petros, putem merge pe mare, pe deasupra mării, fără ca să cădem în valurile păcatelor. Întăriți de El și privind către El, putem merge către El. Căci și Sfântul Petros, „coborându-se din corabie [καταβὰς ἀπὸ τοῦ πλοίου]…a mers pe ape [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα], [ca] să vină către Iisus [ἐλθεῖν πρὸς τὸν Ἰησοῦν]” [Mt. 14, 29, BYZ].

Și mergem pe ape, adică pe deasupra necazurilor și a grijilor, întăriți de Dumnezeu într-o viață evlavioasă, atâta timp cât lucrăm cele bune împreună cu El.

Căci atunci când a privit către El, Sfântul Petros nu s-a înspăimântat. Cât a privit către Domnul nu a simțit frică în inima sa, pentru că Domnul era nădejdea lui. „Dar văzând vântul cel tare, [Sfântul Petros] s-a înfricoșat [Βλέπων δὲ τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν ἐφοβήθη]” [Mt. 14, 30, BYZ]. S-a înfricoșat, pentru că și-a luat ochii de la Domnul, și primejdiile vieții, deodată, i s-au părut colosale.

Însă trăim o înțelegere hiperbolizată a răului din lume, a potențialelor catastrofe pentru viața noastră, atâta timp cât nu mai suntem absorbiți de vederea Lui, de pașnica și plina de veselie vedere a feței Sale. Vedem răul în amplitudinea lui, pentru că nu mai vedem binele în profunzimea sa absolută.

Căci răul din oameni și din demoni, pe cât îl contemplăm, pe atât ne coboară în frică, în dezamăgire, în tristețe profundă. Contemplarea răului ne ține în închisoarea tristeții. Dar, când simțim că păcatele, oricare dintre ele, ne afundă în rău, atunci e momentul să strigăm către Domnul.

Căci, „începând să se scufunde [ἀρξάμενος καταποντίζεσθαι], [Sfântul Petros] a strigat [ἔκραξεν], zicând [λέγων]: «Doamne, mântuiește-mă [Κύριε, σῶσόν με]!»” [Mt. 14, 30, BYZ]. A început să strige, pentru că s-a văzut pe sine! S-a văzut pe sine așa cum este și a strigat către Domnul, căci ajutorul Lui în viața noastră este mântuirea noastră.

Pentru că mântuirea e nevoia noastră fundamentală de Dumnezeu. Mântuirea este prezența Lui activă în viața noastră de zi cu zi. Nu doar la începutul credinței noastre, nu doar o zi, nu doar un an, ci tot timpul! Pentru că mântuirea e viața noastră zilnică cu Domnul, în care El este făcător de bine continuu în viața noastră și ne învață și pe noi să fim întotdeauna lucrători ai binelui împreună cu El.

Domnul i-a dat mână de ajutor Sfântului Petros, cum ne dă și nouă, în fiecare zi. Căci „numaidecât [εὐθέως]…Iisus [ὁ Ἰησοῦς], întinzând mâna [ἐκτείνας τὴν χεῖρα], l-a apucat pe el [ἐπελάβετο αὐτοῦ], și îi zice lui [καὶ λέγει αὐτῷ]: «Puțin-credinciosule [Ὀλιγόπιστε], pentru ce te-ai îndoit  [εἰς τί ἐδίστασας]?» [Mt. 14, 31, BYZ].

„De ce te-ai îndoit că poți să mergi până la Mine, dacă ai văzut că poți să mergi pe ape?”, l-a întrebat pe Sfântul Petros. Iar pe noi ne întreabă: „De ce vă îndoiți pentru viața voastră, dacă vedeți pe fiecare zi ajutorul Meu? De ce vă faceți o mulțime de griji, o mulțime de frici în inima voastră, dacă Eu sunt cu voi în fiecare clipă?”.

Căci frica e necredință. Frica pentru ziua de mâine e necredință, atâta timp cât suntem cu Domnul. Frica pentru ziua de azi, pentru ce trebuie să facem noi azi, e tot necredință, pentru că noi suntem cu Domnul.

Pentru că toată atenția noastră trebuie să fie spre Domnul. Atenția noastră trebuie să fie contemplarea Lui. Și ne dăm seama că privirea noastră a alunecat, a început să privească spre cele pământești și spre griji deșarte, când în fața minții noastre nu mai e El, ci un lucru, o plăcere sau o frică.

Căci, iubiții mei, când altcineva sau ceva Îi i-a locul Domnului din sufletul nostru, el devine un idol pentru noi! Noi suntem un idol al nostru, când ne iubim pe noi înșine. Un om devine idolul nostru când începem să păcătuim din cauza lui. Un lucru devine idolul nostru când e prilej pentru păcătuire pentru noi. Căci noi înșine, femeia iubită, banii noștri, cariera noastră, familia noastră, prietenii noștri, țara noastră devin niște idoli pentru noi, când începem să păcătuim din cauza lor.

Iar ca să mergi pe ape, trebuie să privești spre Domnul și nu spre idoli! Idolii te afundă în minciună, în frică, în plăcere deșartă, în risipire de sine. Idolii te fac mut și nesimțitor ca și ei, te fac rece, insensibil pentru nevoile altora. Nu mai vezi pe nimeni, pentru că nu mai te vezi nici pe tine. Ești singur cu tine, ești singur și ți-e greu, pentru că te afunzi în rău.

Însă ieșirea din moarte o găsești tocmai în spovedirea păcatelor tale. Păcatele, care te afundă ca plumbul în apă, trebuie spovedite imediat! Căci odată spovedite și iertate, tu ești unealta de fier [τὸ σιδήριον] ieșită din apă [II Împ. 6, 6, LXX]. Ești fierul care iese la suprafața apei și plutește în mod minunat, pentru că lemnul Crucii Domnului a fost aruncat în apa vieții noastre și ne mântuie pe noi [Ibidem].

Pentru că Domnul, „murind pentru noi [τοῦ ἀποθανόντος ὑπὲρ ἡμῶν]”, ne-a dat nouă „ca [ἵνα], fie că avem să priveghem [εἴτε γρηγορῶμεν], fie că avem să dormim [εἴτε καθεύδωμεν], împreună cu El să trăim [ἅμα σὺν Αὐτῷ ζήσωμεν]” [I Tes. 5, 10, BYZ]. Căci viața creștină sau viața cu Dumnezeu e viața de zi și de noapte cu El, e viața continuă.

De aceea, când vorbim despre viața noastră religioasă, nu ne referim doar la ceea ce facem noi la Biserică, ci la viața noastră integrală. Viața noastră eclesială e viața noastră ca oameni ai credinței, viața noastră clipă de clipă. Pentru că noi, la Biserică și oriunde, trăim eclesial, bisericește, trăim cu Dumnezeu și nu oricum, nu indiferent din punct de vedere religios.

Și din acest motiv oricând putem striga către Domnul, oricând și oriunde putem striga către El, și El, numaidecât, ne dă mână de ajutor. Mână de ajutor care ne scapă din durerea, din neștiința, din rătăcirea, din căderea noastră.

Pentru că oricând putem cădea în păcat! Slăbiciunea noastră e mare. Nu trebuie să ne credem viteji în fața patimilor! Oricând și oriunde putem greși imens înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar tot imediat ne putem pocăi de păcatul nostru, asumându-ni-l în mod integral.

Căci atunci când Sfântul David spune „că fărădelegea mea eu o cunosc [ὅτι τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] [Ps. 50, 5, LXX], el ne vorbește despre conștientizarea ei, despre faptul că ea este răul făcut de el însuși. El știa, ca și noi de altfel, care sunt fărădelegile sale. De aceea și le-a asumat ca rele făcute înaintea lui Dumnezeu și împotriva Lui. Iar când spune: „și păcatul meu înaintea mea este pururea/ întotdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ibidem], el ne vorbește despre pocăința sa continuă, despre conștiința păcătoșeniei personale. Căci atunci când îți uiți păcatele pentru care Dumnezeu te-a iertat pe tine, tinzi să te crezi altul, un justițiar, unul care ceri osândirea fără milă a altor păcătoși, uitând că și tu ești păcătos. Dar când ai tot timpul conștiința că ești păcătos, când nu uiți cine ești, când nu te crezi altul decât ești, chiar dacă trăiești din plin iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele tale, atunci ai milă și înțelegere față de cei păcătoși, pentru că și tu ești păcătos.

Și de aici se cunoaște omul! Omul credincios se cunoaște după mila lui, după smerenia lui, după dragostea lui. Pentru că toate acestea se transpun în cuvinte și în fapte, în manifestări totale ale omului. Și din modul cum îți vorbește, cum se raportează la tine, cum îți înțelege viața și aspirațiile tale, tu înțelegi cine este omul din fața ta, cine este cel cu care tu vorbești.

Dar dacă am sta de vorbă tot mai mult cu Dumnezeu, dacă ne-am ruga Lui despre toți și toate, despre toți oamenii și despre toate nevoile lor, am înțelege tot mai mult ce Dumnezeu avem. Cât de bun și de frumos și de milostiv și de drept e Dumnezeul mântuirii noastre, cu Care noi începem să stăm tot mai mult de vorbă. Pentru că Lui îi place să stea de vorbă cu noi în rugăciune, atâta timp cât El Se urca în munte de unul singur ca să Se roage [προσεύξασθαι] [Mt. 14, 23, BYZ].

Rugăciunea de seară a Domnului, cea făcută în singurătate: „și făcându-se seară [ὀψίας δὲ γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκει]” [Ibidem]. Și El ne așteaptă pe noi ca în singurătate, în retragere față de zgomotul lumii, să ne rugăm Lui. Pentru ca să înțelegem și să ținem minte ceea ce spunem și ceea ce El ne spune. Pentru ca să ne adâncim în pacea rugăciunii și în bucuria înțelegerii Lui.

Căci corabia este în mijlocul mării [Mt. 14, 24]. Biserica este în mijlocul lumii. Noi suntem în mijlocul lumii, a lumii care nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu la modul personal, existențial, mântuitor. Pentru că poți să te raportezi la Dumnezeu în mod filosofic, în mod artistic, în mod istoric, poți să negi sau să afirmi existența Lui, poți să te poziționezi după cum vrei față de El și față de Biserica Lui, în mareea de pseudo-biserici câte există.

Sincretismul religios și indiferentismul religios sunt două extreme ale aceleiași lumi distante față de Dumnezeu. Cei care amestecă toate religiile pentru ca să-și facă una a lor sau cei care neagă orice religie, pentru ca să se simtă „ei înșiși” sunt în aceeași barcă: a celor care se situează în afara Bisericii. Pentru că a fi în Biserică înseamnă a trăi în mod smerit și bucuros în ritmul vieții divino-umane a Bisericii.

Tocmai de aceea, a fi în mijlocul lumii, ca creștin ortodox, azi, în secolul al 21-lea după Hristos, înseamnă a pluti pe o mare aflată mai întotdeauna în furtună. Căci lumea noastră e lumea războaielor orgolioase, a conflictelor interetnice surde, a intereselor economice meschine, a știrilor false, a șomajului excesiv, a foamei delirante în țările sărace…E  o lume plină de capricii, de mediocritate și de promiscuitate.

Fugim de durere, pentru a îmbrățișa cu toată ființa noastră plăcerea. Dar „în plăcere e amestecat chinul durerii”[5]. Plăcerea are în ea durerea, durerile viitoare. Și de aceea, dacă ne mărim plăcerile, ne mărim, de fapt, durerile. Durerile care or să ne doboare tot mai mult pe timp ce îmbătrânim, dar și veșnic, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre.

Trăim într-o lume care plutește pe marea nesiguranței. Care nu vede niciun sens în viață, care nu așteaptă nimic de la viitor, pentru că se consumă pe deplin în prezent.

Prezenteismul postmodernității noastre nu are eshatologie, căci nu are nici soteriologie. Pentru că nu își mai caută Mântuitorul și nu mai vrea să Îl urmeze, ci a pus în locul Său…nimicul. Căci oamenii trăiesc azi pentru nimicuri, nu vor nimic fundamental, nu vor să asculte de nimeni transcendent lor.

Tocmai de aceea, a fi creștin ortodox azi înseamnă a trăi printre surzi și muți axiologici, printre libertini de tot felul, printre negaționiști, printre pierde vară. A fi creștin ortodox azi înseamnă a trece în ochii lor drept căzut din cer, pentru că oamenii contemporani nouă nu au prea mult cer în inimă. Și de aceea se miră că faci lucruri bune fără vreun scop meschin, că ierți fără să îți iasă ceva, că ai încredere în oameni, când ei nu au încredere nici în ei înșiși. Îi enervezi prin crezurile tale, îi scandalizezi prin iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni, îi faci să moară de invidie pentru orice realizare a ta, care pune în inferioritate faptică persoana lor.

Corabia Sfinților Apostoli era și este „lovită de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mt. 14, 24, BYZ]. De valuri eretice, de valuri dictatoriale, de valuri persecutoriale. Pentru că trebuie să te lupți și cu cei care vor să schimbe crezul, dar și modul de a fi al Bisericii. Trebuie să te lupți cu cei care vor să ghetoizeze Biserica, dar și cu cei care vor să o desființeze. Fapt pentru care, mereu, Biserica este sub asalt, „căci vântul era [și este] împotrivă [ἦν γὰρ ἐναντίος ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 24, BYZ].

Căci vântul sau duhul epocii suflă mereu, mai mult sau mai puțin, împotriva Bisericii. Statul intră mai mereu cu bocancii în treburile Bisericii. Persecuțiile religioase prin care a trecut Biserica au fost directive ale Statului și în Imperiul roman și în Imperiul musulman și în Imperiul comunist. S-a dictat de sus „ce e bine” pentru Biserică sau „ce trebuie să se facă” cu Biserica.

În atare situație, tu, ca creștin, trebuie să îți interiorizezi Biserica, să îți faci crezurile Bisericii una cu tine însuți, pentru ca să trăiești creștinește în mijlocul acestei lumi. Dacă nu faci așa, vei trăi la întâmplare, ca ceilalți. Dar dacă vei trăi cu Dumnezeu, nu vei fi un fiu al veacului, ci al Împărăției lui Dumnezeu. Și în Împărăția lui Dumnezeu intră cei care au intrat în Biserică prin Botez și se umplu zilnic de toate Tainele și Slujbele Bisericii.

Venirea Domnului la Sfinții Apostoli, mergând pe mare, ne vorbește despre a doua venire a Lui, întru slava Sa, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui: „[În] a 4-a strajă a nopții [Τετάρτῃ…φυλακῇ τῆς νυκτὸς], Iisus a venit către ei [ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς], umblând pe mare [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ]. Căci „Acest Iisus [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς], Cel care a fost luat de la voi întru cer [ὁ ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ].

– Și cum va veni El întru slava Sa?

– Va veni când „se va arăta semnul Fiului omului în cer [φανήσεται τὸ σημεῖον τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῷ οὐρανῷ]” [Mt. 24, 30, BYZ], adică Dumnezeiasca Lui Cruce, care s-a arătat în istorie, spre pocăința noastră, de mai multe ori pe cer până azi. Și „atunci vor plânge toate semințiile pământului [καὶ τότε κόψονται πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς], și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului [καὶ ὄψονται τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐρχόμενον ἐπὶ τῶν νεφελῶν τοῦ οὐρανου], cu putere și slavă multă [μετὰ δυνάμεως καὶ δόξης πολλῆς]” [Ibidem].

Căci Cel care a mers pe mare, atunci va veni pe norii cerului, pe norii slavei Sale, pentru ca să îi atragă la Sine pe cei care au mers pe deasupra patimilor și a poftelor acestui veac. Pentru că de aceea va plânge toată lumea la venirea Lui: pentru că nimeni nu se va considera vrednic de slava Dumnezeului nostru.

Însă Domnul ne spune nouă, celor îngroziți din cauza conștiinței păcatelor noastre: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Ne spune să îndrăznim la mila Lui, să nu ne temem de ce am făcut și de cine suntem, de cine am ajuns, pentru că El este Domnul mântuirii noastre. Pentru că El ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, din cea mai mare cădere a noastră, dacă noi strigăm către El, pentru ca să ne întindă mână de ajutor. Și mâna milostivirii Sale ajunge până la fiecare dintre noi, acolo unde ne aflăm, pentru ca să ne aline și să ne lege rănile, să ne tămăduiască în mod desăvârșit.

De aceea, iubiții mei, ultima duminică din luna lui iulie, înainte de Postul Născătoarei de Dumnezeu, ne încredințează de faptul că fiecare dintre noi putem merge pe ape, dacă mergem cu Dumnezeu! Căci El le face cu putință pe cele părut imposibile. Căci El le face ușoare pe cele care păreau grele în ochii noștri. Căci El, dacă ne captează atenția cu totul, ne face să nu mai vedem pericolele de tot felul din jurul nostru și să ne aflăm liniștea.

Dumnezeu să ne liniștească pe toți! El să ne facă plini de încredere în mila Lui! Ca noi, îndrăznind în mila Sa fără de margini față de noi, să ne ridicăm din păcatele noastre și să mergem, împreună cu El, întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.


[1] Începută în zi de marți, pe 24 iulie 2018, la 8. 49. Soare și nori, 23 de grade.

[2] PG 58, col. 505/ Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia, Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioaru, în col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 580.

[3] PG 58, col. 506/ Ibidem.

[4] PG 58, col. 506.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diverse locuri grele din Dumnezeiasca Scriptură, în Filocalia românească, vol. 3, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, București, 1994, p. 33.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno