Un poem intitulat Munții[1] ne vorbește despre sufletul care e mai presus de trup și de materialitate, care ignoră inventata „dogmă” atee a evoluționismului și  miliardele de ani de evoluție, pentru a descoperi adevărata viață și adevărata eternitate/ veșnicie în sine, în spirit:

Mi-am înseninat gândurile
Până când au început să se vadă
În ele
Munții.

Iată-i cu aur și uraniu
Și cu celelalte minerale
Mai evoluate,
Care au blănuri scumpe și coarne
Și copite sau aripi
Și sunt fericite
Sub formă de viață.

Iată-i reci și amenințători
Și plini de prăpăstii,
Deasupra cărora roata soarelui
Scârțâie toată ziua,
Scoțându-ne, de băut, timp proaspăt,
Tocmai din fundul pământului.

Nu știam, nu știam
Că am atâta geologie în mine,
Și că-n vârful ei
Sufletul meu șade
Măreț și neclintit
Ca Mânăstirea dintr-un Lemn!

Cenzura comunistă n-a înțeles nimic din simbolurile deopotrivă absconse și tradiționale. Și nu a înțeles grație și exegezei românești care n-a dovedit niciodată apetență spre decriptarea acestor simboluri.

„Mi-am înseninat gândurile/ Până când au început să se vadă/ În ele/ Munții”: pare o simplă metaforă abstract-modernistă. Însă declarația poetului e mult mai substanțială. E reluarea unei arte poetice conținută într-o strofă scrisă de Eminescu: „Și dacă stele bat în lac/ Adâncu-i luminându-l,/ E ca durerea mea s-o-mpac/ Înseninându-mi gândul” (Și dacă…).

Înseninarea gândului e rezultatul contemplației în adâncime asupra lumii. Dacă există o lumină care străbate adâncurile materiei până în profunzime, atunci aceasta este o oglindă cosmică a luminii spirituale care infuzează toată creația, pe cea irațională și (cu atât mai mult) pe cea rațională, făcându-le convorbitoare, deși au ontologii diferite.

Marin Sorescu mărturisește că a urmărit același rezultat contemplativ: „Mi-am înseninat gândurile/ Până când au început să se vadă/ În ele/ Munții”. Munții măreției spirituale a omului. Înălțimile la care este chemat de Dumnezeu să ajungă.

Acesta este sensul primei strofe. Pentru ca, în strofa următoare, poetul să răsucească genial semnificațiile, părând că se referă la cu totul altceva, și anume la subiecte de mare actualitate în plină epocă socialistă, recte la producția de minereu și la exploatarea industrială a bogățiilor naturale ale pădurilor patriei, inclusiv a produselor obținute de la animalele și păsările sălbatice, care ar fi evoluat din minerale până la a deveni forme de viață, conform teoriei evoluționiste.

Numai că tocmai aici este una din marile probleme ale teoriei cu pricina: cum a evoluat materia anorganică până la a deveni materie organică. Evident, teoria „științifică” amintită nu are niciun răspuns și nicio dovadă în privința acestei presupuse evoluții.

Cenzura n-a sesizat sarcasmul lui Sorescu la adresa comunismului ucigător de romantism, înțelegând prin romantism curentul complex marcat de „geniul Creștinismului”, căruia i s-a integrat voit (deși se născuse târziu) și Eminescu.

Însă sufletul așezat în vârful geologiei, privind de la înălțimi raționale și duhovnicești șarada ideologică a potenților vremii, trece peste această etapă nepoetică și antipoetică, ca și peste munții „reci și amenințători” ai dezamăgirilor și ai filosofiei care concepe omul ca fiind prins inexorabil în izvorul timpului repetitiv, scos cu găleata de roata soarelui care se învârte zi și noapte scârțâind. Căci, în ciuda faptului că timpul și cosmosul se pot cuprinde într-o metaforă „etnicistă”, se pot reduce simbolic în ideograma fântânii patriarhale românești, această filosofie pe care am putea-o numi „blagiană” nu izbăvește omul de singurătate și nu-i conferă seninătatea gândului.

Înseninarea vine numai când, depășind deopotrivă filosofia materialist-marxistă și pe cea idealist-sceptică, „Sufletul meu șade/ Măreț și neclintit/ Ca Mânăstirea dintr-un Lemn!”.


[1] Din volumul Poeme (1965), cf. Marin Sorescu, Poezii, ediție definitivă, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 13.

Did you like this? Share it: