Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [9]

Nașterea și moartea sunt la Sorescu nu doar evenimente capitale, dar și subiecte neîncetate de reflecție.

O antologie a poeziei sale[1], concepută de el însuși, începe chiar cu venirea pe lume: „Am zărit lumină pe pământ,/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți. // Sănătoși? Voinici?/ Cum o mai duceți cu fericirea? // Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări. // Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Și atâta lumină încât/ Crește iarba. // Iar fata aceea, iată,/ Se uită la mine cu sufletul…/ Nu, dragă, nu te deranja să mă iubești. // O cafea neagră voi servi, totuși./ Din mâna ta./ Îmi place că tu știi s-o faci/ Amară” (Am zărit lumină…).

Sorescu are doar aer postmodern, prin felul în care știe să scoată în față aspecte aparent banale ale existenței. Însă el nu lasă niciodată evenimentele părut banale/ neutre să rămână pur circumstanțiale, ridicându-le totdeauna la nivel de parabolă, de fapt existențial esențial.

Lirica sa capătă astfel, permanent, semnificație filosofică și metafizică. Însă, spre deosebire de Nichita Stănescu, care a căutat limbajul înalt, „limba poezească” corespunzătoare unor stări și reflecții care au încercat să pătrundă în miezul adevărului vieții, Sorescu apelează la referința cotidianului pentru a descoperi și a revela și altora excepționalul. (Poate de aceea nici nu s-au înțeles sau, mai bine zis, Sorescu nu l-a înțeles pe Nichita.)

Într-un fel, perspectiva sa se înrudește cu a lui Mircea Eliade, care căuta sacrul în profan și considera că excepționalul se ascunde în cotidianul banal.

E o perspectivă care ține cont de realitatea lumii noastre, în modul de a concepe literatura, dar care nu se raliază la ideologia postmodernă.

Indiferent de atitudinea pe care o adoptă Sorescu, el nu mizează niciodată pe nesemnificativ sau derizoriu. Acestea sunt doar veșmintele unei realități abisale. El caută să descopere coordonatele fundamentale ale existenței, rațiunile ei profunde de netăgăduit. Nu se încurcă niciodată în irelevant, dimpotrivă, vede întotdeauna dincolo.

Și dacă ceea ce este esențial/ înalt semnificativ/ relevant se ascunde în haine umile, aceasta nu este câtuși de puțin o realitate postmodernă sau o artă poetică de tip postmodern!

Nașterea poetului în Am zărit lumină…, poemul reprodus mai sus, nu e deloc un eveniment banal sau întâmplător. Cel ce a zărit „lumină pe pământ” nu s-a născut întâmplător sau degeaba, fără un scop anume.

Sorescu nu spune că Dumnezeu l-a creat sau l-a trimis în lume, dar emite un enunț aproape echivalent ca semnificație. Și anume ne spune că a venit după lumină. S-a născut pentru că „am zărit lumină pe pământ” și „îmi place aici” pentru că este „atâta lumină încât/ Crește iarba”.

Cine vine întru existență pentru lumină este un om al luminii. Și cine susține poetic că a venit întru ființă iubind și căutând lumina, a înțeles ceva esențial. Lumina a cărei creație de către Dumnezeu este povestită în detaliu în Vechiul Testament (Fac. 1, 3-5, 14-18), iar din Noul Testament aflăm că Dumnezeul nostru însuși este Lumină și are în El lumina vieții (In. 1, 1-5; 8, 12): „În început era Cuvântul […]. Toate prin El s-au făcut și fără El [nu] s-a făcut niciuna [din cele] care s-au făcut. În El era viața, și viața era lumina oamenilor”[2].

„Îmi place aici” pentru că este „atâta lumină încât/ Crește iarba”: nașterea sa ca poet implică recunoașterea unei cosmogeneze prin care toate cele din univers au fost concepute „bune foarte” (Fac. 1, 31). Dacă nu cumva poetul intertextualizează cosmogeneza biblică sub o formă stilizată poetic, reținând doar două aspecte, lumina și iarba: „Și Dumnezeu a spus: Să se facă lumină! Și s-a făcut lumină. […] Și Dumnezeu a spus: Să încolțească pământul verdeață de iarbă semănătoare, sămânță după felul și după asemănarea ei și copac roditor, [care] să facă rod, care [să aibă] sămânța lui în el, după felul lui pe pământ! Și s-a făcut astfel” (Fac. 1, 3, 11)[3].

Chiar dacă Sorescu, să zicem, n-ar fi acordat semnificații ortodoxe acestor afirmații la momentul conceperii acestei poezii – deși e greu de bănuit că nu le cunoștea, iar dacă le cunoștea se poate spune cel puțin că a întreținut în mod intenționat un anumit echivoc asupra semnificantului – însă evoluția sa poetică și spirituală ne îndrumă să credem și să vedem în el un căutător al adevărurilor absolute. Nu al celor futile sau epidermice.

Lumina e bună și iarba e bună. Cel ce vine în lume le vede astfel și le îndrăgește pentru că Dumnezeu-Cuvântul, ziditorul lor și al vieții, „luminează [pe] tot omul venit întru lume” (In. 1, 19)[4]. Îl luminează ca să simtă și să creadă astfel: că lumina e bună și că iarba e bună.

Dacă mai târziu omul ajunge să creadă că era mai bună inexistența/ neființa sau că această lume e rea sau că lumea e creația Răului, toate aceste idei sunt filosofii inventate de oameni care au uitat cum e să simți că lumina e bună în mod fundamental și că tot universul e bun și frumos. Sau sunt idei pe care le găsești de-a gata inventate de alții și le accepți pentru că nu mai vrei să crezi în Bine.

Iar în poezia noastră românească subiectul acesta este unul dezbătut aprins, pentru că exegeza noastră literară atribuie multor poeți concepțiile acestea filosofice atee și nihiliste, începând cu Eminescu.

Însă Eminescu a spus ceea ce spune, chintesențiat, și Sorescu aici: „Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac)[5]. Se pare că a fi poet implică această simțire…

Iar geneza poeziei lui Nichita Stănescu gravitează de asemenea în jurul luminii care produce amintirea cosmogenezei: „Lumina surâdea pe ierburi și pe ramuri/ cu-ntregul ei alai de foșnete și lamuri” (Joc de unu); „Soarele a izbucnit peste lume strigând. /…/ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./ Sufletul meu îl întâmpină, ave!” (O călărire în zori) etc. Cum spuneam și altădată, lumina privirii și a sufletului  întâmpină lumina cosmică (nu degeaba Sfânta Scriptură numește ochii luminători, cu același termen cu care sunt numiți și aștrii…).

Iar lumina din vremea cosmogenezei va stărui în mintea lui Nichita: lumina taie haosul și-l umple/ cu chipuri, cu imagini, cu semințe” (Îndoirea luminii (partea a doua), I, în vol. Dreptul la timp); „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la începutul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric și despărțind/ apele de lumină, // născând pești în ape și născând/ ape și lumini în lumină,/ născând pești în ape și născând/ ape și lumini în lumină…” (Necuvinte, vol. Un pământ numit România)…[6].

Întorcându-ne la poezia lui Marin Sorescu: „Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări”. Întrebări filosofice. Însă „nu am timp de răspunsuri” tocmai pentru că lumina și iarba sunt prin ele însele un răspuns elocvent. Sunt o realitate convingătore, a faptului că lumea e bună și că e creația unui Dumnezeu bun, a unui Dumnezeu care este El însuși Lumină. Chiar cuvântul lume, în limba română, derivă din lat. lumen, luminis (lumină), desigur, datorită predicii creștine din primele secole ale existenței noastre ca popor.

Întrebările și nedumeririle filosofice nu pot zdruncina sufletul care simte că lumea e bună și că a fost făcută bună. Și dacă ea devine „amară” precum cafeaua neagră nu e din cauza Celui care a făcut-o.

Mi se pare extraordinar de important faptul că poeții români afirmă cu tărie simțirea/ trăirea personală a acestei realități cosmogenetice, să-i zicem, a faptului că lumea e bună în mod fundamental. Că ea nu e un accident al hazardului, nu e o eroare, nu e expresia umorilor unui „demiurg rău”, așa cum aproape la infinit se afirmă, din păcate, în critica noastră literară, care aplică peste creațiile poeților români o mentalitate străină.

Dumnezeu-Cuvântul „luminează [pe] tot omul venit întru lume” (In. 1, 19) în orice veac și de aceea orice om care vine pe lume poate experia această realitate primară, pentru că, deși se naște într-o lume decăzută și nu în Edem, totuși, prin harul Botezului, este chemat să simtă frumusețea harică a universului zidit de Dumnezeu.

În poezia noastră românească această chemare este un fapt neîndoielnic.


[1] Marin Sorescu, Poezii, op. cit.

[2] A se vedea Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[3] A se vedea traducerea din LXX a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[4] Cf. Evanghelia după Ioannis, op. cit.

[5] A se vedea comentariul meu aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/,
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/.

Sau, actualizat, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/07/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-2-rugaciunea-unui-dac-si-scrisoarea-i/.

Exegeza actualizată a fost publicată pe platforma noastră online după publicarea ei în carte, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[6] A se vedea și cartea mea, care conține comentariul operei poetice a lui Nichita Stănescu, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas, cap. 15, 11-32, cf. BYZ

Next

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 40, cf. LXX

5 Comments

  1. Felicia

    Sunt foarte fericită, doamă preoteasă, pentru literatura românească că vă are, și pentru mine că pot citi aceste frumuseți și profunzimi pe care sufletul meu le căuta și le iubește! Vă mulțumim și vă dorim bucurie sufletească neîntreruptă!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumim frumos, doamnă Felicia, și ne bucurăm pentru prietenia dumneavoastră și pentru toate lucrurile frumoase pe care le faceți în parohia dumneavoastră! Numai bine întregii familii și întregii comunități!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Părintele Dorin a văzut înaintea mea comentariul dumneavoastră, doamnă preoteasă Felicia, și de aceea v-a răspuns. Dar țin să vă mulțumesc și eu pentru caldele aprecieri. Mă bucur pentru bucuria dumneavoastră, pentru că cine iubește poezia e un om al lui Dumnezeu. Sfântul Porfirios Aghioritul (pe care l-am citit și citat cu mulți ani în urmă) spunea că nu poți să-L iubești pe Dumnezeu fără să iubești poezia și fără să ai inimă de poet. Vă doresc și eu tot tot binele din lume!

      Psa. Gianina Picioruș

      • Felicia

        Vă mulțumesc tare mult, doamna preoteasă Gianina pentru cuvinte, gânduri și „hrana pentru suflet”! Și, da, și eu cred că poezia ne urcă spre Dumnezeu dar și Dumnezeu ne coboară în inimi și prin poezie.
        Bucuria mea e cu atât mai mare cu cât am șansa să vă citesc. Pentru toată munca să vă răsplătească Dumnezeu din plin!
        Vă Îmbrățișez cu drag.

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Mulțumesc și eu încă o dată! Mult succes în toate!

          Psa. Gianina Picioruș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy