Gândul morții, ca și cel al nașterii, reprezintă tot un sentiment care implică spiritualitatea ortodoxă:

Începe să fie târziu
În mine.
Uite, s-a făcut întuneric
În mâna dreaptă
Și-n salcâmul din fața casei.

Trebuie să sting
Cu o pleoapă
Toate lucrurile care-au mai rămas
Aprinse,
Papucii de lângă pat,
Cuierul, tablourile…
Restul agoniselii –
Tot ce se vede în jur
Până dincolo de stele –
N-are niciun rost s-o iau,
Va arde în continuare.
Și-am lăsat vorbă,
În amintirea mea,
Măcar la soroace mai mari,
Universul să fie dat lumii
De pomană.

(Târziu).

Moartea începe cu sentimentul târziului, cu sentimentul că am întârziat deja prea mult pe pământ. S-a făcut târziu. E timpul să plecăm.

Oamenii care au sensibilitate duhovnicească simt când Dumnezeu le comunică acest lucru în ei înșiși. Și această simțire îi pregătește…

Sensibilitatea lui Sorescu poate fi comparată cu cea argheziană. Moartea vine ca o noapte, ca un întuneric care se lasă peste lucrurile acestei lumi, inclusiv peste trupul pe care îl lasă în urmă. Părăsirea lor e o durere care le face, parcă, pe cele care i-au devenit familiare, să devină una cu trupul de care se desparte: „s-a făcut întuneric/ În mâna dreaptă/ Și-n salcâmul din fața casei”. Pentru că despărțirea, ruperea de cele cunoscute și îndrăgite e foarte grea.

Pleoapa care se închide stinge imaginile care îi deveniseră intime. Pentru că ochiul sufletului se va deschide, cum zice Sfântul Neagoe Basarab, spre alte imagini.

„Restul agoniselii…va arde în continuare” după ce va închide ochii. Adică își va continua drumul spre învechire până se va destrăma complet. Și această traiectorie a lucrurilor e un consum, o ardere. Încât omul știe că toate cele cu care a fost familiar se vor spulbera, mai devreme sau mai târziu.

Universul întreg îl dă lumii de pomană pe cel care a părăsit lumea și universul acesta material.

Testamentul acesta sorescian, în literă, imită formulările celor vechi, care lăsau urmașilor poruncă să se dea milostenie pentru ei, din averea lor, la Sărbătorile mari, celor nevoiași.

Averea poetului este universul pe care îl contemplă, el, cel care s-a născut iubind și căutând lumina. De aceea, diata pe care o lasă este ca: „În amintirea mea,/ Măcar la soroace mai mari,/ Universul să fie dat lumii/ De pomană”.

Frica și durerea sunt estompate de sentimentul cuprinzător al milei ortodoxe.

Arghezi ne îngăduie să vedem mai bine fiorul terorii, Sorescu nu încă. Poate pentru că la Arghezi, fost Monah, cugetarea la moartea era o îndeletnicire mult mai deasă și mai vie. Dar și pentru Sorescu e o trăire profundă. Dovadă stau și alte poeme din acest prim volum.

Spre exemplu, Fuga: „Într-o zi/ Mă voi ridica de la masa de scris/ Și voi începe să mă îndepărtez de cuvinte,/ De voi/ Și de fiecare lucru în parte. // Voi vedea un munte în zare/ Și voi merge spre el/ Până când muntele va rămâne în urmă. // Apoi mă voi lua după un nor,/ Și norul va rămâne în urmă. // Soarele va rămâne și el în urmă/ Și stelele și tot universul”.

Muntele, norul, sorele și stelele sunt ceea ce noi, criticii, numim simboluri ale ascensiunii. Ele sunt limpezi și Sorescu nu se ferește de simboluri clare tocmai pentru că poezia sa respiră un aer de modernitate (chiar de postmodernitate, se afirmă răspicat în ultimul timp) în alt fel decât prin utilizarea simbolismului obscur sau a ermetismului specifice poeziei moderne. În fond, însă, el e tot un poet greu și obscur – în ciuda aparențelor – , un adânc reflexiv cu o sensibilitate pe care mediocrii nu o vor înțelege niciodată.

Culmea este că, la Sorescu, tocmai simbolismul prea explicit mimează detașarea de metafizică. Noi știm că poeții metafizici se exprimă aproape ininteligibil pentru un public mediu, că necesită o exegeză aprofundată pentru a-i putea înțelege. Deci cum ar putea fi metafizic un poet atât de apropiat de cotidianul banal?

În aceasta constă genialitatea și originalitatea lui Sorescu în literatura noastră! El inventând o poetică ce ține seama, după cum spuneam undeva mai sus[1], și de zestrea țărănească, dar și de poezia teatrului absurd.

Revenind la simbolurile ascensiunii de care am pomenit mai devreme: ele indică sensul pe care poetul crede că îl va parcurge și pe care vrea să îl parcurgă după moarte. Nu în jos, nu în pământ, nu risipire în neființă, ci în sus! Ca și Eminescu, de altfel: „prin lumine/ M-oi sui la Dumnezeu” (Cântecul lăutarului)[2].

Reamintesc faptul că Sorescu este dintre puținii creatori care a scris pagini semnificative de critică literară, căutând să înțeleagă, cu multă atenție și interes, istoria literaturii române. Iar influența lui Eminescu asupra sa e mare și constantă de-a lungul timpului.

În fine, un al treilea poem care ne indică familiaritatea cu gândul la moarte este acesta:

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea ființei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți,
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

(Boala)

Pentru că, așa cum spunea cineva, atunci când ne naștem suntem destul de bătrâni pentru a muri…

Ne doare moartea în fiecare zi, în regiunea ființei noastre, pentru că ne-am îmbolnăvit de moarte atunci când omul a căzut din Paradis prin păcat. Dacă nu ne doare moartea în fiecare zi înseamnă că suntem nesimțiți. Am devenit insensibili datorită necredinței și păcatelor noastre.

Poemele acesta, din volumul de debut (1965), ne dovedesc că poetului, care nu era bolnav și mai avea încă trei decenii de trăit, îi era familiară această practică ortodoxă a cugetării la moarte, foarte des observată și semnalată de mine nu numai în literatura veche, ci și în cea nouă, cu precădere în poezie.


[1] A se vedea articolele mele anterioare:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/09/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-3/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/17/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-6/.

[2] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Cântecul_lăutarului.

Did you like this? Share it: