Zi: 13 iulie 2018

Un alt poem (din vol. Moartea ceasului, 1966) ne dovedește că poetul obișnuia să zăbovească cu ochii pe pereții Bisericilor:

Sfinților,
Primiți-mă în rândul vostru
Măcar ca figurant.

Voi sunteți bătrâni,
Poate-au început să vă doară anii,
Zugrăviți pe ființa voastră
În atâtea etape.

Îngăduiți-mi să-ndeplinesc
Treburile mai neînsemnate
Din firide și ocnițe.

Aș putea, de pildă,
Să mănânc lumină
La Cina cea de taină,
Și să suflu în aureolele voastre
După ce se termină slujba.

Iar, din când în când,
La distanță de-o jumătate de perete,
Să-mi fac mâinile pâlnie la gură
Și să urlu, o dată pentru credincioși
Și o dată pentru necredincioși:
Aleluia! Aleluia!

(Rugăciune)

Aparent, poetul se raportează numai la Sfinții din pictura murală: vorbește cu zidurile, cum s-ar spune. Recurența subiectului aghiologic ne orientează însă spre a deduce o preocupare mult mai gravă.

Îndărătul acestor cuvinte care, pentru dezinteresații de Dumnezeu și de Creștinism sau pentru ateii fundamentaliști pot să exprime un exercițiu ludic, stă o rugăciune cât se poate de serioasă și de profundă. Oricum, lui Sorescu nu-i stă în caracter exercițiul poetic ludic, ci opera sa vizează existențialismul dramatic.

O anumită liniște, ba chiar o nuanță de anecdotă rezonează din versurile lui, însă totul nu e decât un răcnet surdinizat, o durere vie exprimată cu calm și seninătate. De aceea, felul cum scrie Sorescu s-ar putea caracteriza ca umor tragic. Și dacă citești La lilieci înțelegi de unde își trage sevele o asemenea neobișnuită atitudine.

Revenind la poezie, poetul vorbește cu Sfinții de pe pereți și pare că se raportează doar la ființa lor de vopsea refăcută în mai multe etape, restaurată în mai multe epoci. Îndărătul zugrăvelii există însă realitatea cu care el dialoghează cu adevărat și care îl face să implore: „Sfinților,/ primiți-mă în rândul vostru/ Măcar ca figurant”.

Există și Sfinți din calendarul nostru care au făcut rugăciuni asemănătoare, pline de smerenie, în timpul vieții. O Sfântă se ruga să fie primită măcar acolo unde se ține mătura Raiului (dacă îmi mai aduc bine aminte). Și multe altele asemenea, pe care le-am uitat între timp…

Indiferent dacă în Paradis există sau nu realități ca atare, în concepția ortodoxă conștiința omului care se roagă astfel urmărește smerirea adâncă a cugetului.

Sorescu se exprimă ca și cum ar fi vorba de o lucrare de rutină mănăstirească: „Îngăduiți-mi să-ndeplinesc/ Treburile mai neînsemnate/ Din firide și ocnițe”. Dar e un paracliser mai puțin obișnuit: „Aș putea, de pildă,/ Să mănânc lumină/ La Cina cea de taină,/ Și să suflu în aureolele voastre/ După ce se termină slujba”.

Oricine e îngăduit să intre la Cina Domnului mănâncă lumină, pentru că se hrănește cu lumina slavei Lui. Rugăciunea poetului e cât se poate de firească.

Cât privește stinsul aureolelor, aici un înțeles e cel al umilinței pământești. Cel ce e încă pe pământ nu se poate desprinde definitiv de înțelesurile lumești și de ritmul acestei existențe, de aceea logica lui e mereu într-o anumită măsură aninată de cele ce se întâmplă aici pe pământ. Iar aici paracliserul aprinde și stinge candelele sau lumânările. De aceea, prin simetrie, rugăciunea poetului cuprinde dorința de a i se îngădui măcar ca, în Rai, să-și continue slujba, chiar dacă înțelege că nu mai poate fi vorba de aceeași realitate.

Accentul cade însă pe slujire. Rugăciunea se face pentru ca sufletului să fie primit în Rai, prin smerenie, măcar ca unul dintre slujitori. Nu ca unul care e vrednic de a sta lângă Dumnezeu și lângă Sfinții Apostoli la Cina cea de taină, ci măcar ca o slugă/ slujitor care, prin echivalență cu o activitate omenesc-pământească, ar stinge luminile seara.

Însă poetul știe că în Rai nu se sting luminile niciodată, pentru că lumina de acolo e slava lui Dumnezeu, care iradiază și prin Sfinții Lui. De aceea cere voie să sufle în aureole. Nu să le stingă, ci: să sufle. Pentru că oricum nu se sting.

Așa încât gestul lui e cu dublu sens: suflând nu poate să constate decât ceea ce știe deja, și anume că lumina e acolo veșnică și, totodată, îndeplinind această slujbă, munca sa e nulă, nu mai e o muncă, o rutină, ci o bucurie paradisiacă, pentru că nu implică oboseală, ci bucuria contemplării luminii veșnice a Sfintei Treimi, a luminii care nu se stinge niciodată.

Și astfel, la o privire de aproape, ceea ce părea spus cu nuanță anecdotică se transformă într-o cugetare revelatoare de adevăruri veșnice. Cel ce ajunge în Rai mănâncă lumină la Cina Mielului care e Lumina lumii și a Sfinților Lui. Iar lumânările sau candelele nu mai sunt necesare pentru că Sfinții sunt candelele Împărăției, care își au lumina de la Dumnezeu:

„Fericiți cei chemați la cina nunței [nunții] Mielului. […] Și cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să lumineze întru ea; că slava lui Dumnezeu o a luminat pre ea, și luminătorul ei este Mielul. Și neamurile celor ce se mântuesc întru lumina ei vor umbla; și împărații pământului aduc slava și cinstea lor întru dânsa. Şi porțile ei nu se vor închide ziua; că noaptea nu va fi acolo. Și vor aduce slava și cinstea neamurilor întru dânsa. Și nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat, și face spurcăciune, și minciună; fără numai cei scriși în cartea vieței Mielului” (Apoc. 19, 9; 21, 23-27, Biblia 1914).

Iar dorința, din finalul poemului, de a striga „Aleluia!” și pentru credincioși și pentru necredincioși ne îndrumă iarăși spre semnificațiile milei cuprinzătoare ortodoxe, care caută mântuirea tuturor.