Sorescu nu e un poet al naturii cosmice care să fie cuprins de elanuri vizionare, ci el gravează sentimentul cosmic în simboluri scurte sau îl exprimă sobru, dar constant. Ca în următoarele două poeme:

Am încălțat cu pantofii mei
Drumul
Cu pantalonii am îmbrăcat copacii
Până la frunze.
Haina i-am pus-o vântului
Pe umeri.
Primului nor care mi-a ieșit în cale
I-am pus în cap
Pălăria mea veche.

Apoi m-am dat înapoi
În moarte
Să mă privesc.

Autoportretul
Îmi reușise de minune.
Asemănarea era atât de perfectă,
Încât, uitând să mă iscălesc,
Oamenii au scris ei singuri
Numele meu
Pe o piatră.

(Portretul artistului)

Artistul este cel ce contemplă universul și care se identifică cu dorul de viață și de frumusețe pe care Dumnezeu le-a pus în toate câte le-a creat. Acest dor imponderabil rămâne săpat în piatră, ca definitoriu, ca nume nemuritor, în vreme ce portretul se întipărește în tot ce vede și iubește cel ce poate privi și îmbrățișa cu inima tot ce există.

Iarba, munții, apele, cerul
Mi-au intrat în sânge
Și-acum aștept
Să-și facă efectul.

Simt că-nverzesc,
Din cauza ierbii.
Că mă umplu de prăpăstii
Și de ceață,
Din cauza munților.

Că picioarele rotunjesc pe drum
Pietrele
Și tot întreabă de mare,
Din cauza apei.

Și mai simt că devin
Parcă albastru,
parcă nemărginit,
Cu stele pe ochi
Și pe vârful degetelor.

(Otrăvuri)

Nu sunt gânduri panteiste. Un subteran fior tanatic străbate aceste două poeme, dar ele nu încadrează numai obsesia morții, ci și chemarea pacifică a eternității și sentimentul infinitului, pe care glasul naturii cosmice doar îl traduce pe limba pe care o înțelege sufletul omenesc nepieritor.

Deși ne-am obișnuit să calificăm drept „romantism” această trăire sau atitudine, totuși e vorba, în realitate, de un romantism vechi de când lumea. Prin care intrăm în relație cu un univers care ni-L laudă pe Creator și ne vorbește despre măreția Lui și despre părtășia noastră la veșnicie.

Sorescu nu are expansiunea liric-vizionară a lui Eminescu și nici viziunile diafane și totodată grandioase ale lui Nichita Stănescu, dar capacitatea lui de a se lăsa impresionat nu e deloc minoră. Și nici mărturia lui poetică nu e de trecut cu vederea.

Scrisul lui e parte integrantă în acest spectacol al lumii, Sorescu fiind un poet cu deschidere la infinitul câmpiei și al cerului, pentru că știe/ simte că acestea sunt o punte spre adevăratul infinit:

Numai lăcustele
Cunosc mâna omului,
Ele care toată ziua sar din mâna lui peste câmp,
Ca literele din mașina de scris.

Litera lor nici n-a atins bine
Pământul,
Că sensul cerut le-a și răsărit
Printre aripi,
Și a crescut înalt până la brâu.

Numai lăcustele
Cunosc sufletul țăranului
Când i se isprăvește deodată anotimpul,
Ca apa dintr-un ulcior.
El se uită să-și vadă câmpul
Intrând în iarnă,
Dar nu mai zărește decât un nor mare,
Îndepărtându-se…

(Numai lăcustele…)

Numai lăcustele cunosc sufletul țăranului și numai literele și cuvintele cunosc sufletul celui care le scrie. Iar cel ce scrie nu e în fața unor foi sau a unui computer, ci în fața unui câmp înmiresmat. Până când îl va învălui norul cel mare (și sunt convinsă că poetul cunoștea semnificațiile scripturale ale norului), care îl va muta de pe câmpul acesta care intră în iarnă acolo unde iarna nu mai este…

Did you like this? Share it: