Viața mea [3]
Nicolae Breban, Viața mea, Ed. Polirom, Iași, 2017, 494 p.
Exilul său a început la Frankfurt și s-a continuat la Paris, p. 201. Iarăși despre Nichita, p. 201, p. 209 („marele meu prieten Nichita Stănescu, o rară voce lirică a Europei”), p. 210 („el a fost și este un enorm dar pe care pronia noastră ni l‑a făcut”), p. 222, p. 223 („un uriaș poet, de‑o modernitate eclatantă”), p. 236, p. 290, p. 310, p. 312, p. 323, p. 407-408, p. 422, p. 467-468, p. 484. Cu toate acestea nu scrie nimic fundamental despre conținutul operei lui Nichita Stănescu.
Cristina Romaniță, p. 201. S-a căsătorit cu ea la Paris, în 1986, p. 224. „Elita scriitoricească alături de Biserică a fost în ultimele secole strâns legată de soarta comunității”, p. 208.
O „riguroasă periodizare a spiritului meu creator”, p. 210. La Paris a ajuns prima oară în mai 1971 și această vizită s-a transformat în primul său exil, p. 220. În februarie 1972 a primit cetățenia germană, p. 221. Îl consideră pe Marin Preda „un constructor epic de prima mână”, p. 223.
Depresia din 1985, p. 224. I-a cunoscut la Paris pe Eliade, Cioran și Ionescu, p. 226. Împreună cu Matei Călinescu l-a vizitat pe Eliade în USA în 1977, p. 227.
„uimit de o istorie pe care o neagă”, p. 232; „într‑o apăsată singurătate a gloriei”, p. 235; „Cioran m‑a atras la fel de mult ca un „altul”, Nichita Stănescu, și ambii, dacă e să‑ți faci o judecată despre cineva la „prima impresie”, ambii, tipul lor, mi‑au displăcut de la primele întâlniri. Mi‑erau „străini”, nu se potriveau cu felul în care mi‑i imaginam eu pe eroii cărțuliilor mele”, p. 236.
„colcăind de mediocritate”, p. 236; practică creația amplă din punct de vedere epic, p. 237; s-a întors în România în 15 martie 1990, p. 241; un critic l-a numit „un geniu surd”, p. 242; a început revista în aprilie 1990, p. 243; prea multe și nefirești referiri la zei; Florentina din Vărădia și Irene din Kudritz, p. 252.
„femeile mature care‑mi fixau atenția”, p. 256; „generozitatea perplexizantă [perplexantă] a istoriei ne‑a apropiat, ne‑a înfrățit aproape, de parcă am fi copilărit cu toții pe aceeași stradă”, p. 292; „nopți încinse de discuții”, p. 294; soția sa, Cristina, s-a întors de la Paris în 2005, p. 303.
Neagă unirea greco-catolicilor cu ortodocșii, p. 306; în 1985, ÎPS Nicolae Corneanu l-a elogiat pentru romanul Drumul la zid și i-a spus că Sfântul Sinod nu a fost de acord ca el să publice un text despre Breban, p. 306.
„timp de vreo trei decenii am fost, ce mai, cel mai atacat, ba uneori chiar și jignit, răstălmăcit grosolan, nu rareori înjurat de‑a dreptul, scriitor contemporan”, p. 307; timp de 18 ani, pe timpul comunismului, nu a avut nicio sursă stabilă de trai, p. 307; „Prietenia, pentru mine, era o ispită mereu vie, o senzualitate”, p. 313.
Minimalizarea lui Blaga, p. 319-320; în 1958 s-a căsătorit cu Anastasia Trancu, de care a divorțat după câteva luni de zile, p. 322; „numele cel mai cinstit și admirat în istoria noastră, canonizat chiar de Biserică, e cel al lui Ștefan”, p. 356.
Aprecieri: „Un Marin Preda, ultimul mare cronicar epic al țărănimii europene, filozoful idealist Constantin Noica, cărturarul de nivel european Adrian Marino, poetul splendid Nichita Stănescu, poetul parnasian și cărturarul Ștefan Aug. Doinaș”, p. 399.
Cristian Tudor Popescu a cerut arderea operei lui Nichita, p. 404; „mediocritatea literară, uneori celebră”, p. 443; „Miron Radu Paraschivescu, care, la sfârșitul anilor patruzeci, sprijinit de Scînteia lui Brucan și a lui Sorin Toma, a atacat grosolan pe cel mai mare poet în viață, pe Tudor Arghezi”, p. 443; „bietul Caraion, poet de reală anvergură, condamnat la moarte și la mulți ani de temniță grea”, p. 444.
Recunoaște faptul că Moromeții este capodopera lui Preda, p. 445; se repetă mult, iar datele despre alții nu sunt niciodată bine conturate; „am făcut chiar și din credință, din Ortodoxie, în istorie o „armă legionară””, p. 467; „sunt fraze, propoziții, uneori chiar și simple priviri ale cuiva, nu totdeauna printre cei mai apropiați, care trebuie să rămâie [să rămână] nedeslușite”, p. 492.
Eminescu „este și va fi mereu, doar el însuși, de „nestins”, un ctitor, un întemeietor. Un început, nu al unei familii, ci al unei ginți, poate chiar al unei credințe, cea în care unii dintre noi credem”, p. 493. Mă bucură faptul că a spus aceste lucruri despre Mihail.
Îi pare rău că tatăl său nu l-a înțeles și nici nu l-a iubit, p. 493; și o termină cu pagini din septembrie 2016. Mie mi se pare un început al vieții sale această carte. Pentru că ea nu explică multe lucruri despre sine și despre opera sa.