Pe aici pe undeva, în volumul al doilea, începe să se exprime tot mai puternic dezamăgirea amară a poetului față de lumea în care trăiește.

Versurile sunt inechivoce. Iau un poem ca exemplu: „Străzile erau înțesate de haine/ Care își vedeau de treburi. // Unele alergau să nu întârzie la servici,/ Altele flecăreau,/ Ori intrau în magazinele de îmbrăcăminte,/ De unde ieșeau modele noi. // O servietă importantă, ministerială,/ Flirta de o jumătate de ceas/ Cu o poșetă de piele de șarpe,/ Spunându-i direct,/ Apoi de-a-ndoaselea,/ Toate cuvintele referitoare la vreme. // Pe linia troleibuzelor/ Circulau fiare de călcat. // Iar eu căutam oamenii./ Știam că trebuiau să se afle/ Fie în buzunarul de la vestă,/ Fie în fața ori în spatele hainelor,/ Anexați cu o clamă” (Viziune).

Aceasta nu este o ironie postmodernă! Acesta este un protest moral, o formă de a ironiza ipocrizia și impostura, valabilă de când lumea! Poetul e un Diogene căutător de oameni într-o lume tot mai săracă în caractere umane.

În alt poem ne comunică faptul că se simțea ca o piatră din pavaj, peste care au trecut „mașini mici,/ Autocamioane,/ Tancuri/ Și tot felul de picioare”, mai ales tot felul de picioare, cu bocanci. Și aceasta l-a făcut să îndure o suferință apăsătoare, încât „Am simțit soarele până la osii/ Și luna/ Pe la miezul nopții. // Norii mă apasă cu umbra lor,/ De evenimente grele/ Și importante/ Am făcut bătături. // Și cu toate că-mi suport/ Cu destul stoicism/ Soarta mea de granit/ Câteodată mă pomenesc urlând: // Circulați numai pe partea carosabilă/ A sufletului meu,/ Barbarilor!” (Muntele).

Alt poem: „Înaintez cu un instinct sigur/ Pe un drum imposibil,/ Inundat, pun piciorul pe un plaur/ Care se scufundă,/ Dar în momentul acela/ Am și trecut pe plaurul următor,/ Și tot așa mă ține mlaștina/ Fostă mare/ Pe care a mers cuvântul. // Acum trebuie să merg și eu pe valuri,/ Degajat ca pe un drum pavat./ Pe malurile care se îndepărtează mereu/ S-a strâns mulțimea ne-ncrezătoare,/ Orice tremur pe fața mea/ Va stârni vijelia de pietre. // Așa că înaintez somnambulic,/ Mă ține mlaștina,/ Iluzoriu acoperiș de casă./ Jos e mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje,/ Lumea care-și vede de treabă/ și nu crede-n mersul pe valuri”. Adică lumea care nu crede în minuni, care nu crede în Dumnezeu.

Din marea pe care a mers Cuvântul a mai rămas o mlaștină, pe care încearcă să meargă cei care nu vor să cedeze în fața imposturii și a ipocriziei generale.

Faptul că viața aceasta e o mergere pe valuri e o metaforă creștină foarte veche, un loc comun al textelor ortodoxe, chiar dacă poezia lui Sorescu are un aer foarte modern.

Pe fondul acestei stări de spirit însă, nu e de mirare că se nasc poezii precum Frescă, care a fost introdus și în manualele școlare și care ilustrează, zice-se, atitudinea de frondă, desacralizantă și ironia tipică postmodernă (în avangardă, desigur): „În iad păcătoșii/ Sunt valorificați la maximum./ Femeilor li se scot din cap,/ Cu o pensetă,/ Clamele, agrafele, inelele, brățările,/ Pânzeturile, lenjeria de pat./ După aceea sunt aruncate/ În clocotul unor cazane,/ Să fie atente la smoală,/ Să nu dea în foc. // Apoi unele/ Sunt transformate în suferințe/ Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari/ Păcatele calde. // Bărbații sunt și ei folosiți/ La cele mai grele munci,/ Cu excepția celor foarte păroși,/ Care sunt torși din nou/ Și făcuți preșuri”.

Bineînțeles, un sentiment adânc de satisfacție îi cuprinde pe mulți dintre criticii noștri, care nu suportă să li se vorbească despre Iad și care iau peste picior frescele medievale care ilustrează Infernul, cu imagini „naive”, rod al unei mentalități „habotnice” și „retrograde”. Dar asta se întâmplă pentru că interpretează poezia literal, pentru că jubilează citind și înțelegând numai ce doresc să înțeleagă.

De ce nu citesc literal și poezia Rugăciune, pe care am comentat-o mai sus[1]? De ce nu o introduc pe aceasta în manuale? Desigur, întrebările sunt retorice, știută fiind încrâncenarea lor față de tot ceea ce ține de Biserică și credință.

Dar oare Marin Sorescu nu știa foarte bine această poziție sarcastică a criticilor literari vizavi de zugrăvirea Iadului în pictura murală eclesiastică românească? Și dacă da, tocmai el, care avea probleme cu cei care treceau încălțați cu șenile peste el, într-o epocă sufocantă comunistă (ceea ce nu înseamnă că azi impostorii și bădăranii și-ar fi micșorat numărul sau tupeul), să fi ținut oare să dea satisfacție propagandei atee?

Eu cred că nu a făcut asta. Eu mai degrabă cred că poemul este unul profund subversiv și că, mimând exprimarea unei opinii generale (oficiale) de dezaprobare a Iadului, din predica sau din fresca Bisericii, Sorescu a întors ironia împotriva stării de fapt a societății comuniste. Pentru că „valorificarea la miximum” a tuturor resurselor și energiilor umane era o lozincă emisă obsesiv de propaganda comunistă.

Mie mi se pare că, în contextul politic al epocii, mesajul poemului este acesta: voi, care vă bateți joc de Iad și de „prostia” celor care cred în asemenea „naive” chinuri veșnice pictate pe zidurile Bisericilor, sunteți cei care, de fapt, creați un adevărat iad social. Până la a ajunge la chinurile Iadului, voi sunteți cei care imaginați torturi dintre cele mai aberante, la care îi supuneți pe oameni, fizic și psihic.

Tocmai de aceea, amănuntele din viața curentă nu lipsesc din poezie. Iar sensul este că tortura psihică (în primul rând, pentru omul care nu suportă mascarada socială) pe care o promovează regimul și toți care se aliniază satanismului său, ritmându-se ideologic după minciunile partidului și ale conducerii politice, nu e mai prejos decât cele mai diabolice forme de tortură.

Presiunea morală la care propaganda ideologică i-a supus pe oameni a desfigurat suflete și caractere, a stâlcit inimi și a schilodit spiritual întreaga societate românească. Și asta pentru „dracii pensionari” care așteptau mereu „păcate calde”…

Cei care considerau Iadul o perspectivă rizibilă, cei ce ridiculizau credința ortodoxă au transformat viața într-un iad greu de suportat. Eu cred că despre asta vorbește Marin Sorescu, mai degrabă decât despre anticiparea postmodernismului…

Da, copiilor care nu au trăit în comunism li se poate spune orice. Minciuna ideologică însă e la fel de nefastă în orice regim.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/13/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-12/.

Did you like this? Share it: