Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [15]
Interesant e că Sorescu își percepe propria creație ca pe o pictură murală de tip eclesiastic. Diferența e că el receptează mai mult lumea dimprejur și de aceea pictura iese cam suprarealistă:
Trebuie să pictez
Peretele acesta ce mi s-a dat,
Peretele de casă ori de biserică
Trebuie umplut cu sfintele
Canoane,
Cu dracii negri și cu îngeri spadasini,
Între care mai poți să respiri.
Eu încep cu gândul să-mi fac datoria,
Peretele are atâția metri,
Trebuie atâtea scene,
Fac aici un cap de sfânt, aici o copită,
Pictez un an întreg numai copite
Sub capul de sfânt.
Pentru că nu am timp
Să-mi duc până la sfârșit propozițiile,
Încep totul, măcar atât.
Pe peretele care mi s-a dat
Să-l umplu cu chipuri
Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea
Începută din toate părțile,
Ca turnul Babel.
(Subiectivism)
Nu e de mirare faptul că zugravului-poet lumea îi oferă ca modele mai mult copite decât capete de Sfinți. Dacă vrea să picteze lumea în care trăiește, privind adânc la mecanismele psihologice și la resorturile ei spirituale, sunt greu de găsit și de păstrat liniile armonice și echilibrul zugrăvelii ortodox-bizantine.
Însă creația poetică vorbește mai mult despre sine și de aceea „Pe peretele care mi s-a dat/ Să-l umplu cu chipuri/ Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea/ Începută din toate părțile,/ Ca turnul Babel”.
În aprecierea autorului, proiecția de sine în poezie are, deocamdată, consistența umbrei și elanul turnului Babel. Nu știu însă dacă această comparație ignoră idealul poetic al marelui său înaintaș romantic: „Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri./ Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt” (Memento mori).
Poemul care, prin ideea conținută, dă titlul volumului se numește Cu spatele:
Ceasul s-a-ntors cu spatele la timp.
Era bolnav ceasul și, simțindu-și sfârșitul,
Poate că s-a gândit și el
La un rai al obiectelor care mor,
Unde ceasurile se potrivesc singure
După inima lui Dumnezeu
Și deșteptătoarele sună și ziua și noaptea
Învierea stelelor.
A văzut însă cu limba cea mare
Că e absurd
Și a murit simplu, de tot,
Întorcându-se cu spatele la timp.
Iar eu, sufletul răposatului,
Voi mai rămâne în preajma lui
Trei zile,
Să văd cum continuă să-i crească
Părul și unghiile.
Ceasul a văzut că timpul e absurd. Non-absurdă e lumea în care se sună întruna învierea stelelor, învierea sufletelor, acolo unde e numai înviere. Aici, unde totul se termină cu moartea, totul pare absurd, mai ales a ne măsura zădărnicia.
Însă moartea ceasului, cu adevărat, nu indică doar moartea unui obiect, ieșirea lui din uz. Sorescu se luptă cu gândul extincției/ al morții sale, care, în mod evident, a devenit mult mai apăsător decât se întrezărea în niște poeme anterioare, despre care am discutat mai sus[1].
Moartea omului înseamnă pentru el moartea ceasului, moartea timpului. El iese din timp și intră în veșnicie, dar iese mai întâi numai cu sufletul, iar trupul mai rămâne o vreme sub incidența timpului, afectat de legile biologice.
Imaginile macabre ne dovedesc că frisoanele morții au evoluat spre teroare, că poetul nu mai poate scrie despre subiect cu seninătatea relativă de dinainte, pentru că reflecția a devenit mai intensă, odată ce interogațiile existențiale s-au înmulțit și s-au adâncit.
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/09/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-10/.