Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Ioannis Hrisostomos vorbește despre motivația interioară a Sfântului Petros, ne spune că „numai din dragoste [δι’ ἀγάπην μόνον]”[2] a cerut Sfântul Petros să meargă spre Domnul pe ape. Că dragostea pentru El a fost motivația interioară a cererii lui. După care ne spune că dragostea Sfântului Petros pentru Domnul era plină și de credința în El[3], „căci nu numai a crezut, că El poate merge pe mare, ci și că pe alții [poate] a-i aduce” [4] să meargă pe mare.

De aceea, cerând să meargă spre Domnul pe mare [Mt. 14, 28], Sfântul Petros se încredințează și ne încredințează și pe noi, că El este Cel care a mers pe mare, dar, în același timp, s-a și putut înțelege pe sine în relația cu El. Căci și noi ne putem înțelege pe noi înșine numai în relația interioară cu Domnul.

Pentru că numai în fața Lui noi ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și, văzându-ne pe noi înșine cu adevărat, cerem ajutorul Său pentru mântuirea noastră. Căci Sfântul Petros a cerut Domnului ca să-i poruncească să vină către El pe ape [Mt. 14, 28, BYZ]. Și El i-a poruncit, spunându-i: „Vino [Ἐλθέ]!” [Mt. 14, 29, BYZ]. Pentru că Domnul la toți ne poruncește acest lucru: „Veniți către Mine oricât de imensă și de grea vi se pare marea acestei vieți! Veniți către Mine, pentru că Eu sunt cu voi întotdeauna!”.

Și noi, ca și Sfântul Petros, putem merge pe mare, pe deasupra mării, fără ca să cădem în valurile păcatelor. Întăriți de El și privind către El, putem merge către El. Căci și Sfântul Petros, „coborându-se din corabie [καταβὰς ἀπὸ τοῦ πλοίου]…a mers pe ape [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα], [ca] să vină către Iisus [ἐλθεῖν πρὸς τὸν Ἰησοῦν]” [Mt. 14, 29, BYZ].

Și mergem pe ape, adică pe deasupra necazurilor și a grijilor, întăriți de Dumnezeu într-o viață evlavioasă, atâta timp cât lucrăm cele bune împreună cu El.

Căci atunci când a privit către El, Sfântul Petros nu s-a înspăimântat. Cât a privit către Domnul nu a simțit frică în inima sa, pentru că Domnul era nădejdea lui. „Dar văzând vântul cel tare, [Sfântul Petros] s-a înfricoșat [Βλέπων δὲ τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν ἐφοβήθη]” [Mt. 14, 30, BYZ]. S-a înfricoșat, pentru că și-a luat ochii de la Domnul, și primejdiile vieții, deodată, i s-au părut colosale.

Însă trăim o înțelegere hiperbolizată a răului din lume, a potențialelor catastrofe pentru viața noastră, atâta timp cât nu mai suntem absorbiți de vederea Lui, de pașnica și plina de veselie vedere a feței Sale. Vedem răul în amplitudinea lui, pentru că nu mai vedem binele în profunzimea sa absolută.

Căci răul din oameni și din demoni, pe cât îl contemplăm, pe atât ne coboară în frică, în dezamăgire, în tristețe profundă. Contemplarea răului ne ține în închisoarea tristeții. Dar, când simțim că păcatele, oricare dintre ele, ne afundă în rău, atunci e momentul să strigăm către Domnul.

Căci, „începând să se scufunde [ἀρξάμενος καταποντίζεσθαι], [Sfântul Petros] a strigat [ἔκραξεν], zicând [λέγων]: «Doamne, mântuiește-mă [Κύριε, σῶσόν με]!»” [Mt. 14, 30, BYZ]. A început să strige, pentru că s-a văzut pe sine! S-a văzut pe sine așa cum este și a strigat către Domnul, căci ajutorul Lui în viața noastră este mântuirea noastră.

Pentru că mântuirea e nevoia noastră fundamentală de Dumnezeu. Mântuirea este prezența Lui activă în viața noastră de zi cu zi. Nu doar la începutul credinței noastre, nu doar o zi, nu doar un an, ci tot timpul! Pentru că mântuirea e viața noastră zilnică cu Domnul, în care El este făcător de bine continuu în viața noastră și ne învață și pe noi să fim întotdeauna lucrători ai binelui împreună cu El.

Domnul i-a dat mână de ajutor Sfântului Petros, cum ne dă și nouă, în fiecare zi. Căci „numaidecât [εὐθέως]…Iisus [ὁ Ἰησοῦς], întinzând mâna [ἐκτείνας τὴν χεῖρα], l-a apucat pe el [ἐπελάβετο αὐτοῦ], și îi zice lui [καὶ λέγει αὐτῷ]: «Puțin-credinciosule [Ὀλιγόπιστε], pentru ce te-ai îndoit  [εἰς τί ἐδίστασας]?» [Mt. 14, 31, BYZ].

„De ce te-ai îndoit că poți să mergi până la Mine, dacă ai văzut că poți să mergi pe ape?”, l-a întrebat pe Sfântul Petros. Iar pe noi ne întreabă: „De ce vă îndoiți pentru viața voastră, dacă vedeți pe fiecare zi ajutorul Meu? De ce vă faceți o mulțime de griji, o mulțime de frici în inima voastră, dacă Eu sunt cu voi în fiecare clipă?”.

Căci frica e necredință. Frica pentru ziua de mâine e necredință, atâta timp cât suntem cu Domnul. Frica pentru ziua de azi, pentru ce trebuie să facem noi azi, e tot necredință, pentru că noi suntem cu Domnul.

Pentru că toată atenția noastră trebuie să fie spre Domnul. Atenția noastră trebuie să fie contemplarea Lui. Și ne dăm seama că privirea noastră a alunecat, a început să privească spre cele pământești și spre griji deșarte, când în fața minții noastre nu mai e El, ci un lucru, o plăcere sau o frică.

Căci, iubiții mei, când altcineva sau ceva Îi i-a locul Domnului din sufletul nostru, el devine un idol pentru noi! Noi suntem un idol al nostru, când ne iubim pe noi înșine. Un om devine idolul nostru când începem să păcătuim din cauza lui. Un lucru devine idolul nostru când e prilej pentru păcătuire pentru noi. Căci noi înșine, femeia iubită, banii noștri, cariera noastră, familia noastră, prietenii noștri, țara noastră devin niște idoli pentru noi, când începem să păcătuim din cauza lor.

Iar ca să mergi pe ape, trebuie să privești spre Domnul și nu spre idoli! Idolii te afundă în minciună, în frică, în plăcere deșartă, în risipire de sine. Idolii te fac mut și nesimțitor ca și ei, te fac rece, insensibil pentru nevoile altora. Nu mai vezi pe nimeni, pentru că nu mai te vezi nici pe tine. Ești singur cu tine, ești singur și ți-e greu, pentru că te afunzi în rău.

Însă ieșirea din moarte o găsești tocmai în spovedirea păcatelor tale. Păcatele, care te afundă ca plumbul în apă, trebuie spovedite imediat! Căci odată spovedite și iertate, tu ești unealta de fier [τὸ σιδήριον] ieșită din apă [II Împ. 6, 6, LXX]. Ești fierul care iese la suprafața apei și plutește în mod minunat, pentru că lemnul Crucii Domnului a fost aruncat în apa vieții noastre și ne mântuie pe noi [Ibidem].

Pentru că Domnul, „murind pentru noi [τοῦ ἀποθανόντος ὑπὲρ ἡμῶν]”, ne-a dat nouă „ca [ἵνα], fie că avem să priveghem [εἴτε γρηγορῶμεν], fie că avem să dormim [εἴτε καθεύδωμεν], împreună cu El să trăim [ἅμα σὺν Αὐτῷ ζήσωμεν]” [I Tes. 5, 10, BYZ]. Căci viața creștină sau viața cu Dumnezeu e viața de zi și de noapte cu El, e viața continuă.

De aceea, când vorbim despre viața noastră religioasă, nu ne referim doar la ceea ce facem noi la Biserică, ci la viața noastră integrală. Viața noastră eclesială e viața noastră ca oameni ai credinței, viața noastră clipă de clipă. Pentru că noi, la Biserică și oriunde, trăim eclesial, bisericește, trăim cu Dumnezeu și nu oricum, nu indiferent din punct de vedere religios.

Și din acest motiv oricând putem striga către Domnul, oricând și oriunde putem striga către El, și El, numaidecât, ne dă mână de ajutor. Mână de ajutor care ne scapă din durerea, din neștiința, din rătăcirea, din căderea noastră.

Pentru că oricând putem cădea în păcat! Slăbiciunea noastră e mare. Nu trebuie să ne credem viteji în fața patimilor! Oricând și oriunde putem greși imens înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar tot imediat ne putem pocăi de păcatul nostru, asumându-ni-l în mod integral.

Căci atunci când Sfântul David spune „că fărădelegea mea eu o cunosc [ὅτι τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] [Ps. 50, 5, LXX], el ne vorbește despre conștientizarea ei, despre faptul că ea este răul făcut de el însuși. El știa, ca și noi de altfel, care sunt fărădelegile sale. De aceea și le-a asumat ca rele făcute înaintea lui Dumnezeu și împotriva Lui. Iar când spune: „și păcatul meu înaintea mea este pururea/ întotdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ibidem], el ne vorbește despre pocăința sa continuă, despre conștiința păcătoșeniei personale. Căci atunci când îți uiți păcatele pentru care Dumnezeu te-a iertat pe tine, tinzi să te crezi altul, un justițiar, unul care ceri osândirea fără milă a altor păcătoși, uitând că și tu ești păcătos. Dar când ai tot timpul conștiința că ești păcătos, când nu uiți cine ești, când nu te crezi altul decât ești, chiar dacă trăiești din plin iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele tale, atunci ai milă și înțelegere față de cei păcătoși, pentru că și tu ești păcătos.

Și de aici se cunoaște omul! Omul credincios se cunoaște după mila lui, după smerenia lui, după dragostea lui. Pentru că toate acestea se transpun în cuvinte și în fapte, în manifestări totale ale omului. Și din modul cum îți vorbește, cum se raportează la tine, cum îți înțelege viața și aspirațiile tale, tu înțelegi cine este omul din fața ta, cine este cel cu care tu vorbești.

Dar dacă am sta de vorbă tot mai mult cu Dumnezeu, dacă ne-am ruga Lui despre toți și toate, despre toți oamenii și despre toate nevoile lor, am înțelege tot mai mult ce Dumnezeu avem. Cât de bun și de frumos și de milostiv și de drept e Dumnezeul mântuirii noastre, cu Care noi începem să stăm tot mai mult de vorbă. Pentru că Lui îi place să stea de vorbă cu noi în rugăciune, atâta timp cât El Se urca în munte de unul singur ca să Se roage [προσεύξασθαι] [Mt. 14, 23, BYZ].

Rugăciunea de seară a Domnului, cea făcută în singurătate: „și făcându-se seară [ὀψίας δὲ γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκει]” [Ibidem]. Și El ne așteaptă pe noi ca în singurătate, în retragere față de zgomotul lumii, să ne rugăm Lui. Pentru ca să înțelegem și să ținem minte ceea ce spunem și ceea ce El ne spune. Pentru ca să ne adâncim în pacea rugăciunii și în bucuria înțelegerii Lui.

Căci corabia este în mijlocul mării [Mt. 14, 24]. Biserica este în mijlocul lumii. Noi suntem în mijlocul lumii, a lumii care nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu la modul personal, existențial, mântuitor. Pentru că poți să te raportezi la Dumnezeu în mod filosofic, în mod artistic, în mod istoric, poți să negi sau să afirmi existența Lui, poți să te poziționezi după cum vrei față de El și față de Biserica Lui, în mareea de pseudo-biserici câte există.

Sincretismul religios și indiferentismul religios sunt două extreme ale aceleiași lumi distante față de Dumnezeu. Cei care amestecă toate religiile pentru ca să-și facă una a lor sau cei care neagă orice religie, pentru ca să se simtă „ei înșiși” sunt în aceeași barcă: a celor care se situează în afara Bisericii. Pentru că a fi în Biserică înseamnă a trăi în mod smerit și bucuros în ritmul vieții divino-umane a Bisericii.

Tocmai de aceea, a fi în mijlocul lumii, ca creștin ortodox, azi, în secolul al 21-lea după Hristos, înseamnă a pluti pe o mare aflată mai întotdeauna în furtună. Căci lumea noastră e lumea războaielor orgolioase, a conflictelor interetnice surde, a intereselor economice meschine, a știrilor false, a șomajului excesiv, a foamei delirante în țările sărace…E  o lume plină de capricii, de mediocritate și de promiscuitate.

Fugim de durere, pentru a îmbrățișa cu toată ființa noastră plăcerea. Dar „în plăcere e amestecat chinul durerii”[5]. Plăcerea are în ea durerea, durerile viitoare. Și de aceea, dacă ne mărim plăcerile, ne mărim, de fapt, durerile. Durerile care or să ne doboare tot mai mult pe timp ce îmbătrânim, dar și veșnic, dacă nu ne pocăim pentru păcatele noastre.

Trăim într-o lume care plutește pe marea nesiguranței. Care nu vede niciun sens în viață, care nu așteaptă nimic de la viitor, pentru că se consumă pe deplin în prezent.

Prezenteismul postmodernității noastre nu are eshatologie, căci nu are nici soteriologie. Pentru că nu își mai caută Mântuitorul și nu mai vrea să Îl urmeze, ci a pus în locul Său…nimicul. Căci oamenii trăiesc azi pentru nimicuri, nu vor nimic fundamental, nu vor să asculte de nimeni transcendent lor.

Tocmai de aceea, a fi creștin ortodox azi înseamnă a trăi printre surzi și muți axiologici, printre libertini de tot felul, printre negaționiști, printre pierde vară. A fi creștin ortodox azi înseamnă a trece în ochii lor drept căzut din cer, pentru că oamenii contemporani nouă nu au prea mult cer în inimă. Și de aceea se miră că faci lucruri bune fără vreun scop meschin, că ierți fără să îți iasă ceva, că ai încredere în oameni, când ei nu au încredere nici în ei înșiși. Îi enervezi prin crezurile tale, îi scandalizezi prin iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni, îi faci să moară de invidie pentru orice realizare a ta, care pune în inferioritate faptică persoana lor.

Corabia Sfinților Apostoli era și este „lovită de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mt. 14, 24, BYZ]. De valuri eretice, de valuri dictatoriale, de valuri persecutoriale. Pentru că trebuie să te lupți și cu cei care vor să schimbe crezul, dar și modul de a fi al Bisericii. Trebuie să te lupți cu cei care vor să ghetoizeze Biserica, dar și cu cei care vor să o desființeze. Fapt pentru care, mereu, Biserica este sub asalt, „căci vântul era [și este] împotrivă [ἦν γὰρ ἐναντίος ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 24, BYZ].

Căci vântul sau duhul epocii suflă mereu, mai mult sau mai puțin, împotriva Bisericii. Statul intră mai mereu cu bocancii în treburile Bisericii. Persecuțiile religioase prin care a trecut Biserica au fost directive ale Statului și în Imperiul roman și în Imperiul musulman și în Imperiul comunist. S-a dictat de sus „ce e bine” pentru Biserică sau „ce trebuie să se facă” cu Biserica.

În atare situație, tu, ca creștin, trebuie să îți interiorizezi Biserica, să îți faci crezurile Bisericii una cu tine însuți, pentru ca să trăiești creștinește în mijlocul acestei lumi. Dacă nu faci așa, vei trăi la întâmplare, ca ceilalți. Dar dacă vei trăi cu Dumnezeu, nu vei fi un fiu al veacului, ci al Împărăției lui Dumnezeu. Și în Împărăția lui Dumnezeu intră cei care au intrat în Biserică prin Botez și se umplu zilnic de toate Tainele și Slujbele Bisericii.

Venirea Domnului la Sfinții Apostoli, mergând pe mare, ne vorbește despre a doua venire a Lui, întru slava Sa, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui: „[În] a 4-a strajă a nopții [Τετάρτῃ…φυλακῇ τῆς νυκτὸς], Iisus a venit către ei [ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς], umblând pe mare [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ]. Căci „Acest Iisus [Οὗτος ὁ Ἰησοῦς], Cel care a fost luat de la voi întru cer [ὁ ἀναληφθεὶς ἀφ᾽ ὑμῶν εἰς τὸν οὐρανόν], așa va veni [οὕτως ἐλεύσεται], [în] ce chip L-ați văzut pe El mergând întru cer [ὃν τρόπον ἐθεάσασθε Αὐτὸν πορευόμενον εἰς τὸν οὐρανόν]” [F. Ap. 1, 11, BYZ].

– Și cum va veni El întru slava Sa?

– Va veni când „se va arăta semnul Fiului omului în cer [φανήσεται τὸ σημεῖον τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῷ οὐρανῷ]” [Mt. 24, 30, BYZ], adică Dumnezeiasca Lui Cruce, care s-a arătat în istorie, spre pocăința noastră, de mai multe ori pe cer până azi. Și „atunci vor plânge toate semințiile pământului [καὶ τότε κόψονται πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς], și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului [καὶ ὄψονται τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐρχόμενον ἐπὶ τῶν νεφελῶν τοῦ οὐρανου], cu putere și slavă multă [μετὰ δυνάμεως καὶ δόξης πολλῆς]” [Ibidem].

Căci Cel care a mers pe mare, atunci va veni pe norii cerului, pe norii slavei Sale, pentru ca să îi atragă la Sine pe cei care au mers pe deasupra patimilor și a poftelor acestui veac. Pentru că de aceea va plânge toată lumea la venirea Lui: pentru că nimeni nu se va considera vrednic de slava Dumnezeului nostru.

Însă Domnul ne spune nouă, celor îngroziți din cauza conștiinței păcatelor noastre: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Ne spune să îndrăznim la mila Lui, să nu ne temem de ce am făcut și de cine suntem, de cine am ajuns, pentru că El este Domnul mântuirii noastre. Pentru că El ne poate scoate din Iadul cel mai de jos, din cea mai mare cădere a noastră, dacă noi strigăm către El, pentru ca să ne întindă mână de ajutor. Și mâna milostivirii Sale ajunge până la fiecare dintre noi, acolo unde ne aflăm, pentru ca să ne aline și să ne lege rănile, să ne tămăduiască în mod desăvârșit.

De aceea, iubiții mei, ultima duminică din luna lui iulie, înainte de Postul Născătoarei de Dumnezeu, ne încredințează de faptul că fiecare dintre noi putem merge pe ape, dacă mergem cu Dumnezeu! Căci El le face cu putință pe cele părut imposibile. Căci El le face ușoare pe cele care păreau grele în ochii noștri. Căci El, dacă ne captează atenția cu totul, ne face să nu mai vedem pericolele de tot felul din jurul nostru și să ne aflăm liniștea.

Dumnezeu să ne liniștească pe toți! El să ne facă plini de încredere în mila Lui! Ca noi, îndrăznind în mila Sa fără de margini față de noi, să ne ridicăm din păcatele noastre și să mergem, împreună cu El, întru Împărăția Sa cea veșnică! Amin.


[1] Începută în zi de marți, pe 24 iulie 2018, la 8. 49. Soare și nori, 23 de grade.

[2] PG 58, col. 505/ Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia, Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioaru, în col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 580.

[3] PG 58, col. 506/ Ibidem.

[4] PG 58, col. 506.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diverse locuri grele din Dumnezeiasca Scriptură, în Filocalia românească, vol. 3, ed. a II-a, cu trad., introd. și note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, București, 1994, p. 33.

18 comments

  • Sărut mâna, Parinte, eu întotdeauna am fost uimită de cum Sfinții Mucenici erau atât de atenți la Domnul încăt nu mai simțeau durerile unor chinuri cumplite sau nu le mai luau in seamă. Cu adevărat cine se concentrează asupra lui Hristos pentru dragostea Lui nu mai vede răul ca imens. Binecuvântați, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, e o mare și bună constatare, doamnă Irina! Pentru că Sfinții Mucenici erau cu totul atenți la persoana Domnului și de aceea erau și umpluți cu totul de slava Lui, care îi făcea să nu simtă nicio durere. Pentru că în mod normal, fără întărirea lui Dumnezeu, nimeni nu poate suporta asemenea dureri atroce. Dumnezeu să vă întărească și să vă bucure întotdeauna! Numai bine!

  • Părinte, vă mulțumim foarte mult pentru încurajările de a ne ridica din orice păcat și de a merge spre Hristos care ne iubește, ne așteaptă și ne primește. De multe ori se întâmplă să uităm acestea și să ne lăsăm copleșiți de frică mare că El ne va părăsi prntru nevrednicia noastră sau că nu ne va mai trimite mână de ajutor îne necazurile noastre. Suntem puțin credincioși și slabi, Doamne iartă-ne! Doamne ajută Părinte!

  • Suntem mai ales slabi, foarte slabi și neputincioși. Chiar dacă râvnim cele bune neputințele ne țin în loc sau ne fac să cădem în păcate. Mulțumim pentru predica frumoasă, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc pentru că mă citiți și, din când în când, îmi mai scrieți câte un comentariu! Deși nu sunt de acord cu modul dumneavoastră de a vă masca identitatea. Nu aveți nimic de pierdut în relația cu mine. Nici dumneavoastră și nici altcineva.

  • Sarut mana Parinte. Sfintia voastra ati oferit aici o intelegere duhovniceasca a mergerii pe ape si o predica duhovniceasca despre cum frebuie sa intelegem si sa ne raportam la aceasta minune. Dar am observat ca exista o invidie diavoleasca la adresa acestei minuni a Domnului pentru ca in foarte multe filme apar referinte clare la ea. Sunt multe personaje ale multor filme care fac acelasi lucru, in incercarea de a minimaliza sau batjocori aceasta minune a Domnului. De asemenea sunt multi din cei care cred ca au puteri speciale, adica demonice, care considera o mare realizare daca pot sa ii insele pe oameni facand scamatorii ca sa para ca pot merge pe apa. Asa mi se pare cel putin, ca cei care vor sa isi bata joc de crestinism sunt „fascinati” in mod deosebit de aceasta minune a umblarii pe ape. Dar sfintia voastra tocmai aceasta ati facut: ati destructurat o intreaga filmografie si imagistica construite in jurul unei fascinatii false si ati aratat adevaratul scop si adevaratul sens al mergerii pe mare si ca trebuie sa ne concentrem pe puterea parabolei, adica pe credinta in Dumnezeu care ne poate trece marea. Stiu ca e o talcuire traditionala in Biserica noastra dar sfintia voastra ati spus-o cu o forta noua, ca si cum n-as fi auzit-o niciodata. Binecuvantati si va rugati si pentru mine pacatosul! Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, și eu am observat răutatea multora la adresa acestei minuni, care arată divino-umanitatea Domnului! Căci Cel care merge pe ape e Cel care a făcut apele și ni le-a dat spre folosul nostru. Vă mulțumesc mult pentru comentariu, domnule Teodor! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească în tot lucrul cel bun! Numai bine!

  • Da, cuvântul Sfinției voastre e cu adevărat cuvânt cu putere multă, de la Dumnezeu, plin de har! Binecuvântați!

  • olga marinescu

    De ce sa nu imi fie frica de prostia mea, de exemplu?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da chiar, de ce nu? Dacă simțiți acest lucru cred că e unul bun. Numai bine, doamnă Olga!

  • Sărut mâna! Părintele de la biserica la care mă duc a spus ieri la predică o frază din predica dvs, și anume că sfântul Petru a mers pe apele mării atâta timp cât a privit la Hristos dar când nu a mai privit spre Hristos s-a scufundat în valuri. Și a zis că așa spune evanghelistul, dar m-am uitat tocmai pentru că vă citisem predica și în Evanghelie nu se face precizarea aceasta. Doamne ajută, sărut mâna! Să ne trăiți și să vă dea Domnul pace și sănătate multă!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Doina, și mă bucură ceea ce îmi spuneți! Multă pace și binecuvântare!

  • Nu mă mir de părintele acela de care vorbește doamna, că a fost impresionat de atenția și subtilitatea tâlcuirii sfinției voastre. Vedeți adânc duhovnicește în cuvintele tainice ale Creatorului. Spre exemplu, nu am citit, eu cel puțin, niciodată despre asocierea pe care ați făcut-o între mergerea pe ape și mergerea pe norii cerului. Că cei ce au mers în viața aceasta cu Domnul peste apele ispitelor și ale patimilor vor merge cu Domnul și pe norii cerului la a doua Lui venire. Pentru că vor fi făcuți ușori de asceza și virtutea lor și așa se vor putea înnălța împreună cu Cel Iubit. Slavă lui Dumnezeu Care vă dăruiește o asemenea putere de pătrundere a tainelor Sale cele sfinte și grele! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, Părinte Ovidiu! Și mai ales pentru faptul că înțelegerile mele teologice le considerați daruri ale lui Dumnezeu. Așa și sunt! Vă doresc numai bine!

      • Nu mă îndoiesc, Părinte Dorin, aici nu poate fi vorba de ghicit sau de capacități intelectuale. Așa ceva nu se învață și nici nu cade la zar, ci se vede când Dumnezeu dă dar slujitorilor Lui vrednici. Domnul și Preasfânta Lui Maică să ne miluiască pururea și să ne dăruiască mântuirea Sa și celor mai vrednici, ca sfinția voastră și alții, și celor mai nevrednici, ca mine!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Încă odată mulțumirile mele, Părinte Ovidiu, pentru prietenia pe care mi-o purtați! Vă doresc mult spor în tot ceea ce faceți!

Dă-i un răspuns lui Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *