Nu trebuie să ne inducă în eroare limbajul lipsit de gravitatea stilistică specifică poeziei filosofice sau metafizice. Sorescu e un neliniștit care filosofează/ vorbește despre experiențele grave ale existenței într-o limbă poetică elementară. Aici, într-adevăr, se desparte de Nichita Stănescu, deși cred că problemele care îi obsedau erau întrucâtva aceleași. Însă nu îi dau dreptate lui Sorescu în revolta lui față de „alambicarea” limbajului poetic nichitian.

Dorul ascensiunii și chemarea înaltului reprezintă sentimente care nu îl părăsesc nici pe el:

Veverițele
Sărind de pe o picătură pe alta
Urcă prin ploaie până la coroana
Norului întunecos.

Așa aș vrea
Pe gândurile mele
Să urc până sus de tot,
Unde e posibilă liniștea,
Pentru că viața și moartea s-ar întâmpla
Mai jos de mine,
Ca ploaia sub nor.

(Sus)

Tiparul acesta se repetă aproape mereu în opera lui Sorescu: poetul pleacă de la un eveniment banal,  de la contemplarea unor lucruri sau situații de viață care aparent nu au nimic excepțional în ele însele. Utilizarea banalului sau a cotidianului în felul acesta nu mi se pare a fi una de tip postmodernist, pentru că poetul nu rămâne niciodată în perimetrul derizoriului ori al ironiei fără nicio utilitate morală.

El nu caută observarea abjecției sociale sau politice, a umilinței sau a suferinței umane pentru a rămâne definitiv la stadiul de simplu observator, în noroiul unei realități inexorabile. Constatarea unei stări de fapt dezavantajante vizează în realitate sustragerea din raza ei, susține o tensiune poetică ce sugerează că există o cale de ieșire, că trebuie căutată o cale de scăpare.

Mărturisirea unui ideal ascendent dovedește faptul că poetul nu dorește să rămână la nivelul simplei ironii sau a purului sarcasm la adresa unei lumi a dejecțiilor de tot felul, chiar dacă se simte sufocat de ele.

A privi în sus și a năzui spre o existență care e dincolo de viața aceasta și de orice moarte înseamnă mult, într-o epocă în care se susținea ideologic, pe toate canalele de exprimare a științei sau a opiniei, că „mai sus” de noi nu există, că toată existența se limitează la ceea ce vedem, auzim și simțim.

Ceea ce exprimă Sorescu în acest poem nu e o fantezie, chiar și numai pentru faptul că la atei nu întâlnești niciodată asemenea fantezii!

Vocația intimă a lui Sorescu ni se dezvăluie astfel  a fi aceea de om al luminii și al căutării înaltului.

Nu terebuie să ne înșele, repet, faptul că, la el, reflecțiile grave evită sistematic limbajul sibilinic și preferă rama conjuncturilor firești, contextualizarea fără nicio pretenție savantă. Contemplația unor fapte sau fenomene aparent banale reprezintă trambulina lui de zbor cognitiv.

În felul acesta, însă, ajungem tot la o paradigmă biblică, în esență, pentru că parabole de genul celei de mai sus sunt după tiparul celor scripturale. Aceasta de care vorbim convertește în ideal duhovnicesc saltul unor veverițe spre înălțimile brazilor cu agilitate, încât par că sar pe scara picăturilor de ploaie către norii din care aceasta curge.

Noul Testament, în mod deosebit, ne face cunoscut faptul că natura ne oferă la nesfârșit tablouri pe care le putem contempla și le putem înțelege duhovnicește. Cu toate că obiectul privirii poate să fie unul foarte simplu și banal, obiectivul moral sau duhovnicesc sau, altfel spus, înțelegerea semnificației sale poate fi extrem de profundă și de complexă.

Nu pot susține cu absolută certitudine că aceasta a fost intenția lui Marin Sorescu, dar similitudinea nu este exagerată sau extravagantă. Aceste fenomene poetice (să le zicem) se pot întâmpla și din conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, fără a avea un suport livresc considerabil. Desigur, acela, dacă ar fi existat, ar fi fost de mare ajutor. În lipsa lui trebuie să ne orientăm într-un câmp semantic plin de expresii ale echivocului, care, la Sorescu (ca și la Creangă, de altfel), țin loc de filosofie a limbajului și a stilului.

Did you like this? Share it: