Zi: 30 iulie 2018

Dar, pe cât idealul lui este unul ascensional, tot pe atât este dezamăgit de regresul umanității, de tendința evidentă a oamenilor de a merge înapoi și nu înainte. Fapt pe care ni-l prezintă tot ca pe o parabolă și chiar mai mult decât atât, îl transformă în poveste mitologică fantezistă pentru că răul acesta, al mergerii ca racul (după cum zice vorba veche românească) i se pare „secular” (cum ar spune Bacovia) sau de când lumea:

Când omenirea a ieșit din apă,
Plină de mâl, de alge și de sare,
Pe țărmul celălalt urcau,
Suindu-se unul în spinarea celuilalt
Și alunecând în mare,
Dar săltându-se cu valul următor,
Pe iarbă – racii.

Raci înfiorători, râioși,
Plini de picioare ca de negi,
Verzi de mătasea broaștei și roșii,
Turbat de roșii pe pântece.

Oameni au început să meargă
Încercând să se acomodeze cu lumina
Uscată a soarelui,
Alta decât lumina din apă.

Racii au început să alerge
În direcția opusă,

Bătând tactul cu cataligele lor pe glob
Ca într-un piept de bărbat doborât.

Într-o zi primii omeni s-au întâlnit
Cu primii raci,
Fiecare cu al său.
Au fost luați la subsuori
Și târâți în balta stătută a mării,
Înapoi peste locuri pe unde-au mai fost
(Ochii lor și le amintesc perfect
După lacrimile în formă de gorgane),
Dar care pentru raci erau într-adevăr
Locuri noi,
Și ei susțineau, pe drept cuvânt,
Că-i duc înainte.

Abia în apă s-au dezmeticit oamenii,
A avut loc o luptă față de toate viețuitoarele
Și cei care reușeau să se desprindă
Din cleștele ruginite de fier
Au ieșit istoviți pe mal,
Plini de mâl, de alge și sare.

Respirând adânc, ei pornesc obosiți înainte,
Dar iată pe țărmul opus,
Pe furiș, din umbra nămolului planetei,
Apar înfiorători racii,
Pornind în direcția cealaltă.

(Gura racului)

Poemul are ceva din tonalitatea unor poeme ale lui Blaga. Însă aici Sorescu inventează o poveste mitică nu pentru a scuza, ci pentru a acuza omenirea. La Blaga, întâmplarea originară cu sens exemplar scuza sau explica un anumit sens al istoriei. Blaga era condescendent, indiferent de urmări, miturile lui erau frumoase oricum ar fi fost sau el le iubea tocmai pentru semnificațiile imorale, dar care conveneau patimilor lui.

Sorescu nu e dispus să scuze nimic. Parabola lui are cu totul altă natură. E un mit inventat ca protest față de o umanitate care privește mereu înapoi pentru că urăște binele, pentru că fiecare își are racul său (adică patima egoismului și a răutății, am spune noi), care îl trage înapoi și nu îl lasă să meargă pe un drum drept. Și pe câți oameni racii lor nu îi trag în moarte și în Iad, abia reușesc să scape, dar tot sunt „istoviți…plini de mâl, de alge și de sare”. Și cu o asemenea umanitate e greu de progresat, spiritual și moral, în primul rând, după care vine orice alt progres.

Sorescu vorbește despre o ipotetică ieșire primordială a oamenilor din ape și pentru că face o trimitere aluzivă la teoria evoluționistă, care susține că viața a apărut și s-a dezvoltat inițial în mediul acvatic și apoi anumite forme de viață s-au adaptat la existența pe pământ. Protestul lui vizează iarăși ideologia vremii, iar mesajul poemului său ar putea fi „tradus” astfel: Oamenii voștri evoluați din alte specii au ieșit din ape ca să trăiască pe pământ, dar parcă odată cu ei au ieșit din mare și racii care de atunci și până astăzi îi trag înapoi în hruba primitivității și a prostiei.

Eu așa înțeleg poemul sorescian. Ca să nu mai vorbesc de faptul că teoria evoluționistă a „adaptabilității” speciilor e o aberație fără margini, pentru că dacă o specie ajunge să se „adapteze” la un cu totul alt mediu de viețuire (să zicem, deși e un non-sens), odată cu ea poate să facă exact același lucru și cel puțin o altă specie care să fie dăunătoare și să nu îi permită să se dezvolte (cum sugerează Sorescu în poem) sau chiar să o aducă la extincție.

Simbolic, racii pot fi înțeleși ca agenții ideologiei comuniste a vremii sau ca agenții răutății infernale care, în toate timpurile, acționează împotriva celor care se luptă cu inerția generală, împotriva celor care simt că pot și trebuie să facă ceva bun.

Iar istoria noastră românească e plină numai de asemenea exemple, despre oameni care au încercat să facă ceva și care au fost istoviți de răutatea și de „răcismul” (sau drăcismul, tot aia e) multor altora, enervați și deciși să îi tragă înapoi în mâl, sub cuvânt „că-i duc înainte”, pentru ca nimeni să nu se mai ridice din nămolul istoriei și să ducă neamul acesta mai departe.