În alt poem se plânge că „Pământul e tot mai rar/ De vise noaptea” și se gândește că „speranțele/ Fericirea, gândurile mari” ar trebui colectate și reținute cumva pe pământ, construind un „acoperiș” de tablă, ca un „fals cer” al pământului, pentru ca ele să nu se mai prelingă „în haos”. Și aceasta pentru că are sentimentul unui tot mai mare gol interior, al unui tot mai agresiv vacuum spiritual, în vreme ce „Infinitul e mult mai mare/ Decât ne închipuiam,/ N-o să putem niciodată/ Să-l umplem cu sufletul nostru”. Iar oamenii sunt „coșari ai unui soare temporar” (Un acoperiș).

Dacă partidul făcea din România o vastă uzină pentru oamenii muncii și prevedea ca omul trebuie să construiască totul, Sorescu simte că o asemenea perspectivă ontologică ateistă confiscă dreptul la seninătate și la contemplație și transformă universul întreg (cel puțin în teorie) într-o uriașă mașinărie, în care în loc de cer e o tinichea de ambalat vise și în loc de soare e un coș care scoate fum.

Însă, după cum ne putem da bine seama, nu aceasta este perspectiva poetului. În substanța lui intimă sufletească, Sorescu e un descendent al lui Eminescu, în linia marelui romantism, ca toți marii noștri poeți moderni. Când apar viziuni precum cea de mai sus, acestea sunt rodul unei decepții amare, al revoltei și semnul unui protest claustrat în cuvinte.

Sorescu e departe de ambiguitatea morală a postmodernilor care se complac să guste din deliciile noii societăți tehnologizate fără a sesiza pierderi la nivel spiritual, care nu suferă în absența capacității de a simți dorul Absolutului sau care nu-și pun niciodată problema de a putea ajunge să umple infinitul cu sufletul lor, așa după cum sună chemarea veche: „Nemărginire pe nemărginire cheamă întru glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 8)[1].

E adevărat că poezia lui e constrânsă să fie într-un anume fel de realitatea socială și politică, dar de aici până la a fi precursor al poeziei postmoderniste e o mare distanță. Moral și caracterologic, Sorescu nu se înscrie în această mișcare, idealurile lui nu includ cu prioritate emanciparea sau progresul tehnic și civilizațional, în detrimentul culturii și al spiritualității tradiționale. Dacă Sorescu ar fi gândit astfel nu am mai avea muzeul vorbit care poartă titlul La lilieci (care e un fel de Muzeul satului în variantă lingvistică, pentru un perimetru delimitat, etnografic și temporal, al României).

E adevărat că cercetarea tradiției, la Sorescu, inclusiv a celei literare, nu merge foarte mult în urmă și nici foarte adânc. Îmi aduc acum aminte că undeva îi reproșa lui Eugen Negrici accentul pus pe expresivitatea involuntară din literatura română veche (care uneori e involuntară, iar alteori nu chiar atât de involuntară pe cât am fi tentați să credem noi, cei din epoca modernă și postmodernă).

Poetul e mai mult un caracter solar și un idealist din darul lui Dumnezeu, aș zice, mai degrabă decât ca rezultat al unei cercetări acrivice a trecutului literar și spiritual, pe care nu a întreprins-o ca alții. E adevărat că nici nu avea instrumente științifice de orientare în această direcție, dar nici Nichita Stănescu nu a avut și totuși a fost mult mai atent și mai profund în această privință.

Dar esențial de observat este și că, indiferent de investigația tradiției – de calitatea investigației – , de multe ori solaritatea aceasta se explică prin mediul ortodox de viață și prin permeabilitatea sufletească a unor poeți, prin atașamentul lor conștient la Ortodoxie, chiar dacă nu se manifestă cu fervoare.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX  de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Did you like this? Share it: