Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Lună: august 2018 (Page 1 of 5)

Memento mori și nostalgia Paradisului [16]

Poetul întreabă: „Cine eşti?…Să pot pricepe şi icoana Ta…pe om”. Dar omul e icoana lui Dumnezeu, după chipul şi după asemănarea Sa, în însăşi religia în care a fost botezat şi în care a murit poetul.

Aşa încât răspunsul la cine eşti? pare a fi subînţeles sau interogaţia pare a fi mai mult o interpelare cu sens revelaţional, semnul dorinţei unei revelaţii personale. Mai ales că răspunsul la întrebarea cine eşti?, adresată lui Dumnezeu, urmăreşte: „să pot pricepe…pe om”!

Poetul nu întreabă pentru că nu ştia cine e Dumnezeu, ci pentru că dorea o lămurire mai profundă.

Formularea lui Eminescu nu este însă paradoxală decât pentru cine nu ştie că socraticul cunoaşte-te pe tine însuţi a devenit la Sfinţii Părinţi: cunoaşte-L pe Dumnezeu ca să ştii cine eşti.

O apoftegmă pe care o enunţă şi Antim Ivireanul în sfătuirile sale versificate, dedicate lui Ştefan Cantacuzino[1]: „Acela se cunoaşte pe sine şi situaţia sa [ontologică, statutul său uman], dacă mai întâi cunoaşte pe Creatorul său[2].

Să mergem însă mai departe:

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu –  semeni furnicei ce cutează-a Te gândi?

Adică: revelează-Te mie, Cel ce Te-ai întrupat, Cel Te-ai asemănat omului prin întrupare! Să ajungă la mine lumina Ta ca un fulger, penetrând prin norii de secoli ai istoriei şi prin bolţile de simboluri, prin norii ideologiilor false despre Tine şi prin simbolurile care doar Te sugerează, dar nu Te dezvăluie cu adevărat, ca Cel ce eşti Lumină.

Şi spune acestea Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea să creadă în întruparea Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Iar această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva ci, dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi numai prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.

Versul Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime vorbeşte şi despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Pentru că El S-a întrupat, cum se spune în limbajul ecleziastic scriptural și tradițional, la plinirea vremii.

Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea/ slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. Verbul a îngropa poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (sintagmă eminamente teologică şi ortodoxă).

Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la învierea şi înălţarea Sa la cer sau cu alte ocazii. Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în filme sau în desenele animate, ci este o încredinţare personală, prin care „de-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”.

Iar această încredinţare personală se numeşte, în cultura monahală în care era iniţiat poetul, extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de învierea Sa din morţi, alături de toată bunăvestirea Evangheliei.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_Cantacuzino.

[2] Antim Ivireanul, Sfătuiri creştine-politice, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890-1891), p. 339.

Memento mori și nostalgia Paradisului [15]

Gândirea lumii şi a întregii istorii umane nu mai valorează nimic în faţa Apocalipsei şi a Judecăţii care se apropie. Interogaţiile umane pline de vanitate nu au fost în stare să afle ceva sau să spună ceva adevărat despre Dumnezeu de-a lungul istoriei – ce ştim despre El este ceea ce El Însuşi ne-a revelat prin Proroci, prin Sfinţi şi, mai ales, prin Fiul Său – şi nu este în stare nici la sfârşitul istoriei să abată lumea de la cursul ei spre transfigurarea finală, stabilit dintru început de Dumnezeu şi aşezat în raţiunile acestui cosmos: „planetul cugetă adânc şi sfânt”.

Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-L găsească pe Dumnezeu prin puterea înţelepciunii sale renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană este neputincioasă.

Eminescu ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om: „Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine”. Credem că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic, aşa cum știa că se petrece cu omul care depune eforturi ascetice, din arhiva patristic-omiletică a cărților vechi, al căror cunoscător era.

Acestea sunt concluziile versurilor de mai sus, care lămuresc multe necunoscute din lirica eminesciană. Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga[1] şi Arghezi[2].

Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă spirituală nu numai posibilă, dar şi pretinsă de la cei credincioşi, dar numai în spaţiul ortodox, căci pentru romano-catolici şi protestanţi Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (o transcendenţă reconfigurată după ideea antică, greacă, păgână) şi nu mai are nicio legătură cu imanentul, cu oamenii.

În tradiţia ortodoxă se crede că, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care a iubit lumea mai înainte de a o aduce întru fiinţă.

Părintele Dumitru Stăniloae[3], în secolul al XX-lea, recapitula această gândire patristică bizantină, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu[4]. Asemenea, pentru Eminescu, Dumnezeu este Scriitorul care „scrii mai dinainte a istoriei gândire”.

Poetul, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ, se roagă astfel către Dumnezeu – şi recapitulăm versurile, pentru a le descifra detaliat:

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele –  Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.

Dumnezeu seamănă/ sădeşte stelele în câmpiile neființei, numite şi „câmpii de chaos”[5]. Imaginile foarte plastice ale acestor versuri denumesc, de fapt, un adevăr creștin, şi anume crearea universului din nimic, ex nihilo, nimicul fiind plasticizat de Eminescu prin metafora câmpiilor de haos.

Regăsim tot aici şi poetizarea afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi, din Hexaemeron – aşa cum precizam puţin mai devreme –, anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Aşa încât Eminescu poate vizualiza crearea stelelor ca nişte flori pe câmpiile cerului.

Faptul că Dumnezeu seamănă stelele, aducându-le întru fiinţă, poate să reprezinte mai mult decât un efort stilistic din partea poetului şi anume: o încercare de hermeneutică biblică. Pentru că a semăna înseamnă a pune seminţe, iar când sunt puse seminţele aştrilor în/ pe cer, aştri care sunt destinaţi a fi „semne” (Fac. 1, 14), o semiotică plantată de Dumnezeu în cer pentru oameni, ne putem gândi la semnificantul de lumină şi raţiune pe care Dumnezeu îl sădeşte în univers, pentru a convorbi neîntrerupt cu oamenii şi a-i conduce la adevăr.

Este o simbolistică vastă şi larg răspândită în paginile literaturii noastre medievale şi ea se transferă liricii moderne – o primă dovadă o descoperim în Primăvara amorului a lui Iancu Văcărescu[6], unde „Pe cer, mii de mii de stele / Semănate străluceau”.

Iar la Bolintineanu: „tresare lina Propontide /…/ Scânteind la focul stelelor splendide/ Semănate-n fundul cerului plăcut” (Mehrube).

Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), reprezintă tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale, care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare[7]: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, ar pieri îndată.

Concluzia acestor versuri este că Singurul care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o, şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa.

Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.


[1] A se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.

[2] A se vedea comentariile mele:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/04/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-actualizat/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/06/dumnezeu-si-arghezi-actualizat/.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Stăniloae.

[4] Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 9.

[5] Metafora i-a fost inspirată de Lamartine, cu ale sale „champs de l’éternelle nuit, din poemul L’immortalité. A se vedea:
http://poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques/poemes/alphonse_de_lamartine/l_immortalite.html.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_Văcărescu.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Atanasie_din_Alexandria.

Urgia mâniei lui Dumnezeu

Acum câteva zile s-au împlinit 1939 de ani de la completa distrugere și îngropare a orașului Pompei. Am văzut mai multe filme pe youtube despre acest subiect și am înțeles că animația de mai sus e o reconstituire în conformitate cu studiul straturilor succesive de materiale vulcanice depuse, prin erupția Vezuviului, peste oraș.

Nu e o fantezie despre ce s-ar fi putut întâmpla, ci o relatare concretă în ceea ce privește evoluția dezastrului. A fost mai întâi cutremur, apoi ploaie cu pietroaie, bolovani și cenușă și apoi ploaie cu foc și lavă la temperaturi infernale, inimaginabile. Cei surprinși au murit pe loc.

Și tocmai acest lucru m-a impresionat, pentru că Dumnezeu i-a omorât nu deodată, ci treptat. Ce s-a întâmplat e ca într-un război, în care oastea inamică nu își arată forța din prima clipă, ci prin învăluire, până la nimicirea cu totul a adversarului. Până și vântul a bătut contrar direcției sale obișnuite și a direcționat materialele vulcanice asupra orașului. Aici a fost oastea stihiilor naturale înarmată de Dumnezeu împotriva celor însetați de crime și multe alte păcate.

„Căci cei neevlavioși, refuzând să Te cunoască pe Tine, în tăria brațului Tău au fost biciuiți, [cu] străine ploi și [cu] grindine și [cu] furtuni cu trăsnete neînduplecate prigonindu-se și [cu] foc mistuindu-se. […] Căci zidirea Ție slujindu-Ți, Celui care ai făcut-o, întinde întru pedeapsă împotriva celor nedrepți” (Înțel. lui Sal., 16, 16, 24, cf. trad. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici).

Și prin aceasta Dumnezeu ne-a arătat că poate nimici oricând nu numai un oraș, ci și tot pământul, dar așteaptă pocăința noastră. Ce s-a întâmplat cu Pompei se poate întâmpla la scară mult mai mare sau la scară planetară. Dar deocamdată Dumnezeu ne trimite avertismente.

Și nu cred că dezgroparea orașului de sub cenușă în secolul trecut (deși mai e o treime din el de dezgropat) e întâmplătoare. Mărturiile rămase sunt multe și de multe feluri. Unele interesează pe arheologi și pe istorici, altele pe curioșii de tot felul, însă cred că și nouă, credincioșilor, au multe să ne spună.

În filmul de mai sus ni se spune că, după câțiva ani de la cataclism, nimeni nu a mai știut unde s-a aflat orașul Pompei. Într-atât de completă a fost distrugerea și apoi acoperirea lui cu lavă și cenușă, ca într-un mormânt sigilat. Și lucrul acesta cred că ar trebui să ne înfricoșeze, dar nu cu frică sau panică apocaliptică, ci cu judecată dreaptă a conștiinței  pentru a vedea unde ne duc poftele și plăcerile noastre.

Dacă despre Sodoma și Gomorra nu mai știm precis unde se află, Dumnezeu ne-a lăsat, prin acest oraș, nouă, europenilor creștini sau care ne pretindem astfel, o mărturie asemănătoare despre cum se aprinde urgia mâniei Sale împotriva celor neevlavioși…

Predică la tăierea capului Sfântului Ioannis Botezătorul [29 august 2018]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ioannis Botezătorul a fost martirizat în cetatea Sevasti[2] [Σεβαστη], care era cetatea Samaria[3],  și în Sevasti a fost îngropat trupul său[4]. Și cel care a poruncit tăierea capului[5] său a fost Împăratul Irodis Antipas [Ἡρῴδης Αντίπας][6], datorită dușmăniei Împărătesei Irodias [Ἡρῳδιάς][7] pe Sfântul Ioannis [Mc. 6, 19, BYZ].

Căci Irodias a apelat la șiretlicul dansului pentru a-l omorî pe Sfântul Ioannis. Fiica ei, Salomi [Σαλώμη][8], a dansat lasciv și l-a făcut pe împărat să pună în aplicare făgăduința lui iresponsabilă [Mc. 6, 22-23]. Căci Irodis făgăduise: „«Cere-mi ce ai să vrei [Αἴτησόν με ὃ ἐὰν θέλῃς] și îți voi da ție [καὶ δώσω σοι]!». Și s-a jurat ei că: «Ce ai să-mi ceri, îți voi da ție [Ὃ ἐάν με αἰτήσῃς, δώσω σοι], până la jumătate [din] împărăția mea [ἕως ἡμίσους τῆς βασιλείας μου]»” [Mc. 6, 22-23, BYZ].

Istoricul evreu Iosipos [Ἰώσηπος][9], în Arheologia iudaică [Ιουδαϊκή αρχαιολογία][10] , cartea a 18-a, a confirmat faptul că fiica lui Irodias a fost Salomi [Σαλώμη][11].

Salomi, cea care a dansat și i-a luat mințile împăratului…Așa cum adesea ne pierdem mințile și noi, bărbații, în fața femeilor desfrânate, care caută să ne înșele cu plăceri evanescente.

Salomi, cea care a primit capul Sfântului Ioannis pe un disc [πίναξ], așa după cum l-a cerut [Mc. 6, 25, 28, BYZ].  Iar după ce l-a primit, l-a dat mamei sale [Mc. 6, 28], celei care era capul răutăților în acest caz.

Căci capul Sfântului Ioannis a fost tăiat în temniță [Mc. 6, 28] noaptea târziu. Și când a fost adus celei bolnave de dușmănie, el a mustrat-o ca și mai înainte. Iar pentru ca limba lui să tacă, Irodias o înțepa cu acul[12]…Și Irodias a luat capul Sfântului Ioannis și l-a batjocorit, îngropându-l lângă palatul ei[13], în timp ce trupul Sfântului Ioannis a fost luat în taină de ucenicii săi și îngropat [Mc. 6, 29, BYZ][14].

…Și de ce avea atâta dușmănie Irodias pe Sfântul Ioannis Botezătorul? Pentru că el mustrase în mod public căsătoria ilegală a împărătesei, atunci când i-a spus lui Irodis: „Nu îți este legiuit ție [Οὐκ ἔξεστίν σοι] a avea pe femeia fratelui tău [ἔχειν τὴν γυναῖκα τοῦ ἀδελφοῦ σου]!” [Mc. 6, 18, BYZ]. Pe cumnata lui. După cum nici nouă nu ne sunt îngăduite relațiile incestuoase. Adică relațiile sexuale între părinți și copii, între frați și surori, între rudele de sânge și cele duhovnicești. Pentru că aceste relații nu au de-a face cu curăția și evlavia vieții ortodoxe, ci cu o viață păgână[15].

taierea capului Sfantului Ioannis Botezatorul 2018

Iar dacă împărăteasa cea netrebnică a dorit ca cinstitul cap al Sfântului Ioannis să fie pierdut cu desăvârșire, Biserica pomenește descoperirile cele minunate ale cinstitului său cap: prima (și a doua) pe 24 februarie[16], iar a treia pe 25 mai[17].

Căci Sfânta Mironosiță Ioanna [Ἰωάννα], femeia lui Huza [Χουζᾶ], care e pomenită pe 27 iunie[18], a văzut unde a îngropat Irodias capul Sfântului Ioannis. Și, în mod tainic, noaptea, ea l-a luat de acolo și l-a îngropat în muntele Eleon[19], în localitatea unde se născuse Împăratul Irodis[20].

Însă martirizarea Sfântului Ioannis Botezătorul prefigura răstignirea Domnului[21]. Moartea lui cea nedreaptă prefigura moartea cea cu totul nedreaptă a Domnului, a Celui fără de păcat. Pentru că El a murit pe Cruce pentru noi, fiind „ispășirea [ἱλασμός]…pentru păcatele noastre [περὶ τῶν ἁμαρτιῶν ἡμῶν], dar nu numai pentru ale noastre [οὐ περὶ τῶν ἡμετέρων δὲ μόνον], ci și pentru ale întregii lumi [ἀλλὰ καὶ περὶ ὅλου τοῦ κόσμου]” [I In. 2, 2, BYZ].

– Și ce înseamnă că Domnul este ispășirea păcatelor întregii lumi?

– Că El este Cel care a suferit pe Cruce pentru păcatele întregii lumi și le-a biruit pe toate în umanitatea Sa, tot păcatul și toată patima, pentru ca toți să se mântuie întru El.

De aceea, Crucea Domnului este izvorul mântuirii pentru noi, este izvorul vieții veșnice, pentru că noi primim, de la Domnul Cel răstignit, înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui, toată puterea dumnezeiască de a lupta împotriva păcatului și a stricăciunii din noi înșine. Din biruința desăvârșită a Domnului asupra tuturor păcatelor și a patimilor, noi primim puterea de a ne îndumnezei întreaga noastră persoană. Pentru că noi putem să ne facem asemenea Lui, asemenea umanității Sale îndumnezeite, trăind de acum în slava Sa.

…Călăul [σπεκουλάτωρ] i-a tăiat capul în temniță Sfântului Ioannis [Mc. 6, 27-28]. Căci și noi suntem omorâți sufletește de către demoni, când ne închidem în temnița păcatului și nu dorim iertarea lui Dumnezeu.

Irodis a fost pus să aleagă între ceea ce era drept să facă (eliberarea Sfântului Ioannis) și apărarea reputației sale[22]. Și el a ales să își păstreze jurământul și reputația, dar să îl martirizeze pe Sfântul Ioannis Botezătorul. Căci și noi alegem adesea să păcătuim pentru ca să plăcem oamenilor, dar apoi nu ne pocăim pentru păcatele noastre. Și dacă nu ne pocăim pentru ele, ne arătăm împietrirea inimii precum Irodias, care nu s-a cutremurat nici când capul Sfântului Ioannis, în mâinile ei, o mustra pentru păcatele sale.

Ne îmbrăcăm provocator, dansăm provocator, vorbim provocator, ca să îi excităm pe cei care ne văd și ne ascultă, aidoma lui Salomi. Pentru că vrem să însămânțăm păcatul, adică moartea, și în alții, pentru ca și ei să moară sufletește ca și noi.

Însă, dacă am fi responsabili pentru ceea ce facem și spunem, atunci am înțelege că prezența noastră îi poate îndemna spre virtute pe oameni, dar ea poate să-i îndemne și spre păcat. Căci oricând noi Îi slujim lui Dumnezeu și facem cele bune, adică cele poruncite de El, suntem o lecție de evlavie pentru toți. Dar când păcatul dă pe-afară din noi și oamenii sesizează starea noastră interioară, noi suntem călăii aproapelui nostru. De ce? Pentru că îi putem învăța oricând să moară sufletește, adică să păcătuiască.

Și a păcătui înseamnă a muri. Iar dacă mori sufletește și nu strigi către Izvorul vieții, către Dumnezeu, pentru ca El să te scoată din moarte la viață, rămâi în moarte. Și moartea trupească, adică despărțirea sufletului de trup, permanentizează moartea sufletească. Pentru că atunci coborâm în Iad, acolo unde sufletele oamenilor au încremenit în moarte de când erau printre cei vii. Căci Iadul e înveșnicirea morții sufletești. E drama vie, continuă, veșnică a celor care nu suportă iubirea lui Dumnezeu în ei înșiși…

…În Slujba zilei, Salomi este „ucenica a tot vicleanului diavol”[23], pentru că, prin dansul ei, l-a omorât pe Sfântul Ioannis Botezătorul. Iar în canonul Utreniei, scris de Sfântul Ioannis Damaschinos, Irodis este „cel fără de minte și cel fără de lege [ἄφρον καὶ ἄνομε]”[24], pentru că l-a omorât pe Sfântul Ioannis.

Sinaxarul zilei ne spune că martirizarea Sfântului Ioannis Botezătorul s-a produs „în cetatea Sevastiei, ce este departe de Ierusalim cale de o zi”[25] și că tot acolo a fost îngropat trupul său[26].

Iar Sfântul Ioannis Botezătorul este exemplul desăvârșit de viață monahală, de viață închinată lui Dumnezeu, în ascultare de El. Pe care și noi, cu toții, după puterile noastre cele slabe, trebuie să-l urmăm.

Însă acest praznic de azi, iubiții mei, pe care îl trăim în post, e ultimul din anul bisericesc 2017-2018! De la 1 septembrie 2018 intrăm, cu harul lui Dumnezeu, în anul bisericesc 2018-2019. Și pentru aceasta ne rugăm Lui, ca anul ce vine să fie cu multă pace și cu multe bucurii pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru întreaga lume.

La mulți ani! Vă doresc multă sănătate și împlinire tuturor! Amin!


[1] Începută în zi de sâmbătă, pe 25 august 2018, la 17. 12.

[2] Cf. http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/37329-2/popas-la-locul-taierii-capului-sfantului-ioan-botezatorul/.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sebastia.

[4] Cf. https://www.biblicalarchaeology.org/wp-content/uploads/holy-land-archaeological-treasure-hurt-124838029.html.

[5] În Marele Sinaxar grecesc, praznicul de azi poartă numele: „Tăierea capului lui Ioannis Înaintemergătorul [Ἀποτομὴ κεφαλῆς Ἰωάννου Προδρόμου]”, cf.  http://www.synaxarion.gr/gr/sid/482/sxsaintinfo.aspx.

[6] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ηρώδης_Αντίπας.

[7] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ηρωδιάς.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Salome.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Josephus.

[10] Idem: https://el.wikisource.org/wiki/Ιουδαϊκή_αρχαιολογία.

[11] Cf. https://el.wikisource.org/wiki/Ιουδαϊκή_αρχαιολογία/ιη.

[12] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-29-taierea_capului_sf_ioan_botezatorul.html.

[13] Cf. https://orthochristian.com/52051.html.

[14] The Catena in Marcum. A Byzantine Anthology of Early Commentary on Mark, edited and translated by William R.S. Lamb, Pub. Brill, Leiden & Boston, 2012, p. 296.

[15] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://www.antena3.ro/thumbs/big3/2017/08/29/taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul-ce-nu-ai-voie-sa-mananci-pe-29-august-475224.jpg.

[16] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2234/sxsaintinfo.aspx. Deși praznicul din această zi se numește: „Aflarea cinstitului cap [Εὕρεσις τιμίας κεφαλῆς]…”.

[17] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3376/sxsaintinfo.aspx.

[18] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3993/sxsaintinfo.aspx.

[19] Muntele Măslinilor: https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_of_Olives.

[20] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-24-aflarea_capului_sf_ioan_botezatorul.html.

[21] Timothy J. Geddert, Believers Church Bible Commentary: Mark, Pub. Herald Press, Scottdale, Pennsylvania Waterloo, Ontario, 2001, p. 141.

[22] Robert H. Stein, Mark, col. Baker Exegetical Commentary on the New Testament, Pub. Baker Academic a division of Baker Publishing Group, Grand Rapids, Michigan, 2008, p. 306.

[23] Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 312. Actualizez pasajele citate din această ediție.

[24] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug29.html.

[25] Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 318. [26] Ibidem.

Eminescu: de la Eon la Hyperion

Cu ceva vreme în urmă am înaintat ipoteza că s-ar putea citi, în versurile lui Eminescu, o confesiune privind unele revelații dumnezeiești pe care poetul le-a avut:

„Să fi ajuns Eminescu, prin rugăciunea inimii, pe vremea „când sufletu-mi noaptea veghea în estaze” şi „vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”, cu adevărat, la o experienţă mistică superioară revelaţiei prin cântecul codrilor şi al stelelor, ascultat în copilărie?

Să fie autobiografice amănuntele viselor extatice din Geniu pustiu, rememorând vremuri în care „copilul vorbeşte prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului”[1]?

Ce înseamnă rugăciunea aceasta către Maica Domnului: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară(Răsai asupra mea…)? Și, mai departe: „Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”? Să fi văzut copilul în vis acest detaliu care se repetă în poeme: „Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară” (Rugăciune); „Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară” (Răsai asupra mea…)?

Încă nu am cercetat mai profund această problemă, în căutarea unor dovezi solide, a unor mărturii încă și mai explicite, dar nu ne-ar mira dacă ele ar fi descoperite. De la această mărturie poetică până la visul din copilărie al lui Apostol Bologa, nu mai avem în literatura română expunerea, biografică sau strict literară, a unui vis/ extaz mistic”[2].

În cazul lui Rebreanu, detaliul extazului trăit în copilărie de Apostol Bologa este, cred eu, un împrumut din literatura lui Dostoievski și Tolstoi.

Cu totul diferită, însă, este situația lui Eminescu. Textele pe care le-am citat anterior din opera acestuia sunt profund confesive. Când citești și recitești și reflectezi continuu asupra operelor sale, ajungi să decelezi ce e fantezie sau topos romantic de ceea ce reprezintă o prelucrare literară a datelor biografice proprii[3].

Iar textele citate mai sus ne vorbesc limpede, zic eu, despre mai multe vise extatice, în care a văzut un Înger, dar și pe Maica Domnului.

Semnalez și o variantă manuscrisă a Melancoliei, intitulată Tristeță, în care citim: „Și-n sufletu-mi ce fuse bisericuță sântă/ Drept preot e un greier, ce gânduri triste cântă./ În el icoane șterse cu fețele pătate/ Sunt visurile mândre ce le-am avut odată,/ Visuri cari de înger din cer mi-erau venite” (ms. 2259, p. 244).

De asemenea, altădată am discutat și despre o altă situație, care mi-a stârnit interesul și despre care am spus următoarele (reproduc contextul mai larg, pentru că este important):

Asemănarea cu Dumnezeu stă, pentru Eminescu, mai ales în geniu, pentru că Dumnezeu este „Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur), iar geniile au ca „Părinte” pe Dumnezeu, care „în lume le ține loc de tată” și

A geniului imperiu: gândirea lui – anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume
Și – atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea din afară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac

Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun’ cântări, ce vibră – se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține
.

Când moartea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ţi sufletească
Și vei dura [dăinui] în spațiu-i stelos nemărginit
;

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

(În vremi de mult trecute…)

Avem aici întreg portretul Luceafărului eminescian[4], care „din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume: lumea gândurilor sale (după care, Dumnezeu îi vorbește despre puterea de creație…). Amprenta hyperionică se află peste tot în poezia eminesciană.

Geniul acesta, la rândul său, face parte dintr-o ierarhie de genii, între care ocupă o poziție superioară, fiind dintre cei „rari și puțini” (În vremi de mult trecute), care nu au un înger păzitor, nici o stea în cer și nici o lume stelară: „dincolo de groapă imperiu n-ai o lume /…/ A geniului imperiu: gândirea lui – anume”.

În mitologia romantică a geniului pe care o inventează Eminescu, în acest poem cu trăsături de basm versificat (În vremi de mult trecute este, în definitiv, un basm în genul lui Făt-Frumos din lacrimă, având semnificații filosofice complexe), „Dumnezeu creează de geniuri o ceată” pe care „să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,/ Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată/ Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,/ Că cerul îl răscoală cu mintea turburată/ Pân’ ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;/ De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare/ Odată-n vecinicia-i coboară spre cer care”.

Pare să rezulte, de aici, că toți oamenii ar fi genii sau îngeri coborâți în trupuri de lut, „spre cercare”. Această mitologie dezvoltată în mod personal de către Eminescu nu este nici platoniciană, nici creștină, dar are elemente din ambele.

Preexistența sufletelor ca genii sau îngeri în cer reprezintă în mod cert o viziune necreștină și pe care teologia patristică o amendează sever de câte ori are ocazia. Dar mitologia cu pricina era exprimată și în lirica pașoptistă, și anume într-o poezie a lui Alexandrescu, Reveria, unde o strofă vestește: „Acolo în stele ca-n lumi de lumină,/ Sunt suflete, îngeri, ce cânt și ador;/ Ființi grațioase ce blând se înclină,/ Cătându-și în lume tovarășii lor”. Alexandrescu se poate să fi preluat ideea din apocriful Cartea lui Enoh, care a provocat vâlvă printre romantici, sau (mai degrabă) indirect de la confrații romantici.

Alte aserțiuni, care precizează existența unui Dumnezeu Creator al lumii sau căderea unora dintre îngeri sunt preluate de Eminescu din Creștinism. Poetul pare să fi apelat și la credința conform căreia Sfinții vor lua locul, în veșnicie, îngerilor căzuți[5], în cetele și ierarhia angelică corespunzătoare faptelor lor de pe pământ, în timp ce oamenii răi vor împărtăși soarta demonilor căzuți: „Dar de viața-i lumească domnia-n cer depinde:/ De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi/ Și lumile nestinse pe-a cerului cununi/ Imperii sunt întinse a îngerilor buni. /…/ Atârnă de viață [viața pământească] domnia lor cerească:/ Ce samănă în lume, în stele ei culeg”. Cu alte cuvinte, faptele omului de pe pământ construiesc o lume în cer, care piere dacă el se pierde.

În toată această mitologie personalizată intervine însă un element de dubiu, care se prezintă astfel nu numai cititorului, ci și poetului însuși: ale cui sunt toate aceste gânduri? Deși inițial ele sunt exprimate ca aparținând Prințului dac („a gândurilor sale/ Glas tremurat și dulce”), ulterior intervine brusc un personaj care vorbește din aceste gânduri, din interiorul lor, după cum ne comunică în mod transparent versurile: „Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare./ De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult”. Pentru ca, puțin mai departe, Eminescu să spună: „Seraful își sfârșise vibrata-cugetare,/ Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat”. Ceea ce înseamnă că gândurile aceluia se nășteau la inspirația serafului.   

Așadar, cele de mai sus îi sunt, de fapt, comunicate/ dezvăluite Prințului de „un seraf mare”: „De Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult,/ Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens –/ Eu în glasul gândiri-ţi am pus acesta sens”.

Dar tot un seraf îi vorbește și lui Mureșanu (în poemul omonim, în prima redactare), cu singura dar esențiala diferență că acela e „mut și surd”, un „geniu rău” (ca și în poemul Întunericul și poetul), un „demon” ucigaș care „urăște un gând de Dumnezeu” (Mureșanu (Tablou dramatic))”[6].

După cum am enunțat, concepția despre geniu emisă în poemul În vremi de mult trecute e un amestec de idei preluate din Creștinism și din sistemele gnostic-păgâne. Iar relația pe care am semnalat-o cu „seraful mut și surd” din poemul Mureșanu (1869) este de maximă importanță. Acolo, geniul poetic al lui Andrei Mureșanu este întunecat de un „demon” care îl blestemă astfel:

„În suflet să-ți domnească un seraf mut și surd/ Și-o secetă cumplită în capul tău tăcut!/ De viața ta mizeră moartea să nu se-atingă/ Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă,/ Să intre-o noapte vană cu aer amorțit/ În inima ta stearpă, în capu-ți pustiit./ Cu raza morții negre eu fruntea ta ating/ Și harfa ta o sfarăm și geniul ți-l sting!”.

După cum se observă, efectul influenței acestui „seraf” infernal (un înger al Satanei, cum zice Sfântul Apostol Pavlos, II Cor. 12, 7) este „inima stearpă” și „capul pustiit”, afecțiuni ale necredinței sau ale deznădejdii pe care Eminescu le-a deplâns în legătură cu sine însuși, în poeme precum Mortua est! („Dar poate…o! capu-mi pustiu cu furtune,/ Gândirile-mi rele sugrum cele bune…/…/ Îmi vine a crede că toate-s nimică.), Melancolie („În van mai caut lumea în obositul creier, /…/ Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țin”), Memento mori („Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt și mare,/ Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare, /…/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”), Scrisoarea IV („Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit /…/ Ah! organele-s sfărâmate și maestrul e nebun”) etc.

Și chiar în Andrei Mureșanu (1871-1872) citim aceste versuri: „Stinge, puternic[e] Doamne, cuvântul nimicirii/ Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăiește,/ Coboară-te în mine, mă fă să recunosc/ C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper/ Că liber-mare-mândru prin condamnarea ta/ N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,/ Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân –/ Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! [din lat. superbus = mândru, trufaș] O,-nceată,/ Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată,/ Nu răscoli-n bătaie-ți ruinele sfărmate/ A lumii-mi dinăuntru”.

Seraful Iadului, o căpetenie demonică, este cel care ucide geniul, care nimicește forța de creație a poetului, odată cu credința în Dumnezeu. Sau cel puțin încearcă să o nimicească. Iar Eminescu a simțit această luptă aprigă în sine însuși. Cea mai dramatică exprimare a acestei secătuiri a genialității (genialitate pe care o simțea ca pe un dar de la Dumnezeu, Părintele său – în Luceafărul – și Tată al geniilor – în poemul În vremi de mult trecute) o găsim în Scrisoarea IV: „E același cântec vechi,/ Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;/ Dar organele-s sfărâmate și-n strigări iregulare/ Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare./ P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată/ Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată”.

Bineînțeles, ca și în cazul lui Nichita Stănescu, nemulțumirea poetului față de sine însuși nu trebuie să facă spiritele mediocre să exulte, pentru că ele n-au ajuns și nu vor ajunge niciodată să scrie măcar un vers asemenea lui Eminescu când se simțea el cel mai secătuit.

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la ceea ce am numit a fi un amalgam de concepții păgâne și creștine, adică un amestec de minciună și adevăr, care sunt comunicate fiului de împărat (avatar eminescian) de către o putere spirituală care se declară trimisă de Dumnezeu, deci bine intenționată: „Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare./ De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,/ Să scap a ta ființă de caosu-i imens – / Eu în glasul gândirii-ți am pus acesta sens”.

Putem socoti acest detaliu ca pe o punere la contribuție a vreunui pasaj care i-a plăcut din literatura veche ortodoxă. Însă nu cred aceasta, nu cred că e un detaliu inventat pentru acest context, pentru că Eminescu nu fantaza în acest sens, într-un punct atât de important, esențial pentru biografia sa – toate compozițiile sale vaste care implică tema geniului (În vremi de mult trecute, Fata-n grădina de aur, Luceafărul), oricât de mult ar descinde dintr-un basm sau oricâte mituri romantice ar învedera, sunt profund alegorice (în toate variantele), urmărind elucidarea de sine. Pe Eminescu nu l-a interesat câtuși de puțin invenția epică în aceste situații.

Așa încât, prezența acestui „seraf mare” o consider un alt element autobiografic fundamental. Și el ne vorbește despre o altă experiență spirituală, pe lângă cele pe care le-am amintit în începutul articolului, adică pe lângă revelațiile dumnezeiești  pe care le-a primit în vis și în care a văzut un Înger și, respectiv, pe Maica Domnului.

Însă, așa cum avertizează învățătura ortodoxă, cei care au primit revelații dumnezeiești trebuie să aibă mare grijă pentru că lor le urmează și ispite, apariții de altă natură, demonică, prin care cel ce se nevoiește este încercat.

Și aici o să exemplific printr-o relatare de natură personală, pentru că e în întrucâtva în vecinătatea experiențelor trăite de Eminescu. După ce l-a întâlnit pe Sfântul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, și a intensificat rugăciunea inimii și viața ascetică lăuntrică, Părintele Dorin[7] a trăit revelarea luminii dumnezeiești. Însă, după o vreme, el exersându-și în același timp harul poetic, i s-a întâmplat și o ispită demonică, pe care mi-a povestit-o când s-a petrecut, prin 1996, și pe care atunci a crezut-o tot o revelație autentică de la Dumnezeu. Atunci un diavol i-a nălucit un fulger de lumină care i-a vorbit despre genialitatea lui. Și-a dat seama peste vreo doi ani de această înșelare demonică și atunci a renunțat cu totul la literatura pe care o scrisese până în acel moment[8] și s-a dedicat numai studiului Teologiei. Și aceasta nu pentru că ceea ce scrisese ar fi fost rău, ci pentru ca să curme orice urmă de mândrie care ar fi putut veni din această direcție.

Eminescu nu a renunțat la a scrie literatură, dar, din scrierile lui, este evident faptul că de multe ori a avut dubii serioase în privința acelui „seraf mare” și că până la urmă a devenit conștient că între gândurile lui s-au strecurat și multe erori, din surse romantice (ale literaturii romantice), cel mai adesea – erezii provenind din manuscrise vechi apocrife, din mituri eretice și păgâne, între cele mai influente și mai nefaste putând aminti Cartea lui Enoh și Cartea secretă a lui Ioan[9], în care e vorba despre căderea îngerilor și împerecherea lor cu femeile, cât și despre crearea lumii de către un demiurg rău (teză maniheică). Ambele sunt erezii gnostice, din era creștină, inventate prin amestecarea învățăturii creștine revelate cu vechile fabulații demonice păgâne, ultima dintre ele fiind ilustrată la Eminescu în Demonism. Însă ambele au infiltrații în mai multe poeme eminesciene.

Dar e de remarcat și de subliniat cu putere faptul că Eminescu nu a purces niciodată la simpla lor colaționare și/ sau versificare, în vederea punerii lor în circulație într-o variantă poetică rafinată, așa cum au procedat alți confrați preromantici și romantici, înaintea lui. Nu l-a interesat să fie un colportor de mituri și acest fapt reiese foarte limpede din severitatea cu care și-a cenzurat publicarea producțiilor poetice.

Cel ce a scris „E menirea-mi adevărul”, el însuși nu a dorit să dea la lumină „eresuri”, mai înainte de a fi clarificat cu privire la conținutul lor. Acest lucru l-a nemulțumit profund pe Negoițescu, mare amator de aberații gnostice, care și-ar fi dorit să fi fost publicate mai degrabă variantele neșlefuite, bruionare, decât pe cele la care Eminescu a cugetat foarte mult.

Dacă cercetăm bine urmele unor asemenea mituri în opera lui Eminescu, vom observa însă că tot interesul poetului se focalizează într-un singur punct: problema geniului, problema puterii creatoare a geniului.

Prin urmare, ce anume i-a comunicat (sau i-a confirmat, în urma lecturilor intense ale poetului din literatura și filosofia romantică) „seraful cel mare” poetului, nu e foarte greu de dedus. Cert pentru mine, cercetând opera poetului, este faptul că în el a reușit până la urmă să învingă smerenia. Și unde unii au văzut pretenția consubstanțialității geniului său poetic cu Divinitatea, eu văd numai o insuficientă lectură a versurilor sale.

Eminescu a crezut un timp în astfel de mituri, le-a prelucrat, a încercat să le armonizeze cu credința sa ortodoxă (precum vedem în poemul În vremi de mult trecute, despre care am discutat mai sus, dar și în Fata-n grădina de aur, unde Adonai, „mila cea eternă” – identic Îl numește poetul pe Hristos în Dumnezeu și om – îi răspunde astfel zmeului care cere dezlegarea de nemurire: „Și tu ca ei voiești a fi, demone,/ Tu, care nici nu ești a mea făptură; /…/ Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,/ Când Universul era ceață sură…”) și, până la urmă…a renunțat la ele. Căci Luceafărul nu mai este coetern cu Dumnezeu („Din chaos, Doamne,-am apărut”[10]), demonul în care se metamorfozează la un moment dat nu mai este o urmă literară a demiurgului gnostic, creator al lumii, ci o recunoaștere a căderii sale în ispită[11], iar „cuvântul meu de-ntâi” nu mai este un supranume sau un atribut al lui Hyperion, ci un dar al lui Hristos-Dumnezeu[12].

Așa încât, de la a poetiza, deși cu multe nuanțe și precauții, ipoteza (pre)romantică a rebeliunii împotriva lui Dumnezeu (ilustrată de Milton și Byron, în special – Tudor Vianu opina că tot demonismul/ titanismul romantic și eminescian derivă, în esență, din operele lui Byron) în poeme rămase în manuscris precum Andrei Mureșanu sau Gemenii (poeme în jurul cărora se poate discuta foarte mult și tot nu cred că putem ajunge la o concluzie categorică, în sensul de a susține o revoltă demonică a lui Eminescu însuși), poetul a ajuns, în capodopera și testamentul său literar care este Luceafărul, la a asculta de învățătura Părintelui ceresc. L-a convins nu atât „seraful” infernal, cât mai degrabă blândețea și smerenia lui Hristos.

Eminescu nu a putut accepta că Ziditorul lumii ar putea fi un demiurg rău. În conștiința lui demonismul, titanismul, revolta satanică sau nihilismul nu s-au putut armoniza cu ideea creației, cu factorul creator. Dimpotrivă pe aceștia i-a resimțit și i-a considerat drept factori distructivi, anihilanți ai puterii sale creatoare.

Metamorfoza (să-i zicem) unor poeme precum Gemenii  și Fata-n grădina de aur în Rugăciunea unui dac și, respectiv, Luceafărul spune multe despre evoluția spirituală a lui Eminescu, despre războiul dus în plan duhovnicesc.

Acolo unde mulți confrați romantici (dacă nu aproape toți!) ar fi rămas la variantele dintâi pomenite, poetul român a avut puterea și smerenia colosală să renunțe la adevărate capodopere din punct de vedere estetic, lăsate ca moloz în manuscrise, pentru a face să răsară alte capodopere, dar din care să strălucească nu numai stilistica, ci și adevărul.


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 110.

[2] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 344-345, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] Așa după cum Bușulenga a dedus din operă anumite detalii despre viața poetului: „Cum biserica se afla foarte aproape de casa Eminovicilor și locuința poetului la câțiva pași de ea, vizitele copilului n-au întârziat, îndesite de plăcerea de a umbla prin cărțile cu legătură de piele, vechi, roase, cu litere frumos înflorate, ale bătrânului [preot], care a și început să-l învețe buchiile, ținându-l pe genunchi”, cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – Viața, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 32. Aceste detalii apar însă în manuscrisul lui Ioan (Geniu pustiu): „Când eram mic mă duceam la preotul cel bătrân al satului, care, țiindu-mă pe genunchi, îmi dete primele lecțiuni în citire. O dorință nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine…”, cf.  Eminescu, Proză literară, EPL, București, 1964, p. 116.

[4] „Gândirea divinizează sufletul, spune Eminescu, fiind inseparabilă de formația de sine ori paideia, prin cultură”, cf. S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, cuvânt înainte de N. Steinhardt, Ed. Științifică, București, 1994, p. 20.

Afirmația lui Eminescu se regăsește însă la Sfântul Antonie cel Mare: „Mintea îndumnezeiește sufletul”, cf. Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, tradusă din grecește de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 28.

Contextul lămurește semnificațiile: „Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeiește sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul, minte. De aceea nu tot sufletul se mântuiește. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înțelege lumea și vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă”.

Poate că ar fi bine să reamintim că romanticii redescopereau faptul că „Părinții Bisericii fuseseră doar cei mai eminenți filosofi ai timpurilor lor!”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 487.

[5] Este reprodusă și în Țiganiada această concepție, fiind enunțată, cu invidie, chiar de Satan: „văd omenirea/ Care fu-în pisma noastră zidită,/ Înălțându-și pănă la ceriu firea/ Și pănă la partea cea mai fericită,/ Râvnind a fi-oarecândva părtașă/ Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă”. Cf. Țiganiada, op. cit., p. 178.

[6] A se vedea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Ed. Universității din București, 2013, p. 144-147.

Sau: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 231-235, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[7] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

[8] O parte a operei sale, cât a fost transcris până acum, puteți găsi aici:

Dorin Streinu, Opere alese, (vol. 1), Despre mine însumi (Jurnal de scriitor. Fragmente) (2010, 526 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 2) (2011, 160 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 3) (2011, 214 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 4) (2011, 129 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 5) (2011, 283 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 6) (2012, 209 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 7) (2013, 241 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 8 ) (2014, 216 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9) (2017, 270 pagini), cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.

[9] A se vedea Gerard P. Luttikhuizen, The Demonic Demiurge in Gnostic Mythology, în vol. The Fall of the Angels, edited by Cristoph Auffarth and Loren T. Stuckenbruck, Brill, Leiden • Boston, 2004, p. 148-160.

[10] A se vedea și exegeza mea de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/.

[11] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/; https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/.

[12] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/; https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/.

Întreg comentariul meu la Luceafărul îl puteți găsi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/.

Sau aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [24]

Senzația ipocriziei generale și sentimentul neaderării la valorile spirituale ale trecutului constituie subiectul unor poeme precum Blazare, în care poetul se plânge că „noi suntem niște sfinți răsfințiți [cărora li s-a luat sfințenia],/ Care purtăm aureola/ În loc de curea/ Pe burtă. // Cearcănele pietrei filosofale/ Le-am lăsat pe seama copiilor,/ Să le poarte în lungi procesiuni/ Ca pe icoanele aducătoare de ploaie”. Pentru că nici înțelepciunea/ filosofarea, nici credința nu mai fac parte din preocupările contemporanilor, care poartă „aureole” la burtă, nu la cap, traiul bun fiind singura lor grijă.

Dramatic este că din greșelile înaintașilor sau ale istoriei nu învață nimeni mai nimic: „Urmașii vin din urmă, grămadă/ Ca la muzeu,/ Se uită la noi plini de curiozitate,/ Învață din istoria noastră/ Și-și greșesc istoria lor/ Alături” (Ne gravăm chipul).

Câteva versuri mi se pare că se potrivesc și majorității facebook-iștilor de astăzi și tuturor celor care încearcă să își construiască imagini de sine care li se pare că îi avantajează: „De când au apărut aparatele de fotografiat/ Omenirea stă țeapănă în fața lor,/ Așteptând dintr-o clipă într-alta/ Să realizeze niște poze formidabile. // Unii doresc poza cu barca/ Ori cu avionul de carton./ Alții au ținut să apară călări/ Și în costume de general/ Pe un fond de război mondial. /…/ Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,/ Dar nu reușim să fim decât oameni” (Uite Păsărica).

Între timp, instrumentele cu care se pot face fotografii s-au înmulțit și s-au perfecționat foarte mult, în comparație cu vechile aparate de fotografiat. Însă patimile oamenilor au rămas aceeași: fiecare vrea să pară în fotografie ceea ce nu este, să-și reinventeze viața sau să hiperbolizeze ceea ce i se pare că alții ar aprecia. E și aceasta o formă a deconstrucției postmoderne.

Situația dementă, în comunism, de a fi urmărit permanent de Securitate sau de turnători se transformă, în plan psihologic, în obsesie care zdruncină nervii. Iar poetul reacționează printr-un autodenunț în versuri:

„Aveam de mult o bănuială împotriva mea/ Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine/ La o distanță care să nu bată la ochi. // Aflați că sunt mai periculos decât credeam./ Când ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stânga,/ Ca și când aș fotografia încontinuu/ Casele, oamenii, stâlpii de telegraf/ Și toate bogățiile.//

Apoi din te miri ce/ (Pentru a nu fi recunoscut)/ Îmi schimb expresia sufletului,/ Fața mea e un adevărat alfabet morse/ Care transmite tot timpul cine știe ce secrete/ Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.//

Când șed la masă/ Rup dintr-o foaie de hârtie/ Bucățele mici,/ care făcute cocoloș/ Sunt aruncate imediat uitării,/ Ceea ce e foarte ciudat.//

Deseară voi coborî și în somnul meu,/ Pe o funie pe care o port special în buzunar,/ Să văd ce mărturisește acolo individul,/ Ce-și aduce aminte în mod spontan/ Și – mai important – cine anume/ Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.//

După care voi proceda/ La întocmirea fișei” (Studiu).

Sorescu compune o parodie de denunț către autoritățile Statului, în care el însuși face obiectul urmăririi de către sine însuși, în urma unei bănuieli de comportament dușmănos sau anormal, bănuială care stătea la baza oricărei fișe de urmărire întocmite pentru Securitate.

Pe cât e de sarcastică flagelarea poetică a obiceiului foarte frecvent al delațiunii, pe atât de amară și înfiorătoare era realitatea, de care unii (poate mulți) nu s-au vindecat nici în ziua de azi, chiar dacă nu mai există Securitatea. Și nu mă refer numai la zona politicii, ci și la metehnele oamenilor simpli, obișnuiți să dea informații în schimb pentru avantaje personale.

Iar metehnele acestea sunt mai vechi decât fanarioții, în istoria noastră, pentru că îmi amintesc cum Sfântul Antim Ivireanul considera acest păcat al delațiunii ca cel mai oribil păcat al românilor, cerând Preoților ca pe delatori să nu îi primească la Spovedanie și Împărtășanie, ci să îi trateze ca pe unii ce s-au făcut părtași Satanei, începătorul invidiei.

Pe sub ușă e un poem în care își recenzează viața ca pe o sumă de informații din ziar care specifică evenimente în curs:

„Mi-am așezat pe nas ochelarii/ Și-am început/ S-o citesc.//

Nimic deosebit,/ După câte văd./ Cică pe la prânz o să fiu cam trist,/ Nu se specifică motivul,/ Și-o să continui să iubesc lumina/ De unde-am rămas ieri.//

Pagina externă informează/ Despre tratativele mele cu apa, cu munții, cu aerul/ În legătură cu pretenția lor absurdă/ De-a-mi intra în sânge, și-n creier.//

Apoi obișnuitele știri/ Despre puterea mea de muncă,/ Despre drumul la pâine,/ Despre buna dispoziție/ (Dar nu se suflă un cuvânt/ În legătură cu situația/ Din ficat.)//

Unde s-o fi tipărind/ Viața asta a mea,/ Că e plină de greșeli/ Inadmisibile”.

După cum se poate observa, dragostea pentru lumină sau pentru natura cosmică se perpetuează ca definiție de sine poetică și în acest volum (ceea ce ne dovedește că în primul volum nu a fost accidentală sau o simplă pastișă de debutant), fără ca autorul să încerce obstinat să-și construiască o poză romantică.

Sorescu știa foarte bine că romantismul inimii transformat în poză e o minciună dezagreabilă („poza” romantică eminesciană se întemeia pe o muncă istovitoare, sisifică, nu pe un retuș mediocru de versuri ieftine). Dar și că debușeul său poetico-parodic nu exclude romantismul lăuntric, adevăratul romantism, care nu se manifestă ca expoziție de poze poetice (care ar fi însemnat o accentuare grotească) decât acolo unde nu există, în realitate, decât lipsă de sensibilitate, de simț artistic și de echilibru.

Iar el avea oroarea bună, oltenească, de a poza sub orice formă…

Memento mori și nostalgia Paradisului [14]

Întorcându-ne la versurile eminesciene, cei care au căutat pe Dumnezeu doar cu mintea, cu inteligenţa lor umană, imaginând un fantom, s-au dovedit nişte naivi care, fie şi-au construit idoli din lemn sau din piatră şi i-au numit dumnezei şi s-au închinat lor, fie au născut sofisme şi au inventat sisteme filosofice prin care încercau să explice originea şi sensul universului, precum vechii greci, fie au încercat să dezlege misterele lumii prin tot felul de calcule şi de cugetări oculte încriptate-n hieroglife, fie – o culme a amăgirii umane – au zidit pur şi simplu un turn, al Babilonului, ca să ajungă în cer, la Dumnezeu.

„Rămâne neînțeleasă firea Aceluia ce seamănă stele în câmpii de caos; din toate elucubrațiile omenești ce se referă la El, rezultă numai de-ntrebări o vijelie, un gând puternic, dar nimic – decât un gând[1].

Eşecul acelor gânditori sau conducători ai lumii, copii bătrâni, care au avut impresia că ei guvernă lumea, s-a transformat, în planul experienţei personale, în eşecul poetului, ale cărui gânduri pure (ale raţiunii singularizate) trimise spre Dumnezeu sunt un Icar, un Luceafăr învins: „Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare /…/ Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,/ Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă”.

Aceasta este cenuşa pocăinţei.

E o mărturisire aici, a faptului – conştientizat – că şi el a căzut, a cunoscut căderea, ca şi civilizaţiile sau oamenii pe care îi rememorează poemul său, Memento mori.

Şi după cum, după erorile vanităţii terminate-n cataclisme, „cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea”, la fel şi el primeşte ninsoarea cenuşii, a pocăinţei care să-i albească sufletul la loc. E atitudinea regilor-profeţi David şi Solomon, pe care o vesteau cele mai vechi poeme ale noastre, născute prin versificare sau parafrazarea Psaltirii.

Poetul sfârşeşte prin a se integra şi pe sine în rândul celor căzuţi, a celor care au alunecat în eroare, la un moment dat. Şi eroarea sa o mărturiseşte singur: În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie/ Să Te cate-n hieroglife”…

Filosofările vane, ideile, deşi par superioare, sunt la fel de rudimentare şi de naive ca şi turnul Babilonului: „Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare [până la Soarele-Dumnezeu],/…/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.

Eminescu evocă aici căderea minţii. Gândurile sunt „stele de-aur” până când raţiunea pură îşi dezvăluie esenţa de cenuşă.

Gândirea luciferică, zburând ca un Luceafăr cu aripi fulgerătoare” nu ajunge la Tronul Dumnezeirii, pentru că mintea umană singularizată (fără harul lui Dumnezeu) nu poate lua cu asalt realitatea Sa dumnezeiască, nu poate cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu (după cum enunța Sfântul Irineu de Lyon[2]).

Memento mori este un alt Luceafăr. Ipostaza poetică este aceea a unui Luceafăr „cu aripi arse”, care îşi ninge capul cu cenuşă, ca să re-nvie „luminos ca pasărea Phoenix” (Odă (în metru antic)), cunoscând că pocăinţa e Phoenix-ul creştinismului ortodox (pasărea Phoenix apare de altfel şi în cartea lui Iov, dar şi în primele secole creştine, la Sfântul Clement Romanul[3], unul dintre primii episcopi ai Romei, sau în scrierile apologetice ale Sfântului Atenagora Atenianul).

Concluzia şi mesajul poemului: ca să nu cazi, să nu mai repeţi aceleaşi erori, ca să nu mai înmulţeşti şirul de căderi, aminteşte-ţi că vei muri. Că eşti o deşertăciune în lanţul deşertăciunilor: vanitas vanitatum, omnia vanitas.

Nouă ni se pare că e mai mult Dosoftei, Miron Costin sau Cantemir aici, decât Schopenhauer sau Kant.

Titlul unui alt poem eminescian vorbeşte, cam în acelaşi sens, despre „înţelepciunea” umană cu „aripi de ceară” (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!), ceea ce ne determină să medităm mai atent asupra sensurilor subiacente ale Luceafărului.

Poetul se zbate între idealul Luceafărului de a zbura pe aripile înţelepciunii până la Tronul Dumnezeirii, al Părintelui ceresc, şi conştiinţa de a fi un alt Icar[4], în aventura sa cognitivă. Sensuri pe care bănuim că le-a intuit şi Nichita Stănescu, motiv pentru care i-a desemnat pe artişti, în Elegia întâia, ca alcătuind neamul dedalizilor.

Nici Luceafăr şi nici Icar nu trebuie să fie artistul, ci Dedal[5]: omul care îşi construieşte aripi dar ştie în acelaşi timp până unde poate zbura cu ele; omul care aspiră pe măsura firii şi a finitudinii sale, care îşi cunoaşte limitările. Căci, după cum recunoştea şi Pascal[6], omul care vrea să fie înger, ajunge diavol.

Inteligenţa umană/ gândirea speculativă nu L-a aflat pe Dumnezeu, afirmă Eminescu. Istoria lumii s-a scurs fără ca vreo minte umană să demonstreze că este în stare să-L descopere pe Dumnezeu doar prin forţa intelectului. Şi acum istoria se apropie de sfârşitul ei, după cum ne-a anunţat Sfânta Scriptură.

Cu puterea sa vizionară, încă din secolul al XIX-lea, Eminescu observa că acum este o vreme a apostaziei multora, că Dumnezeu apune de pe cerul minţii multor contemporani, pentru că sunt vremurile din urmă, caracterizate de pustiul spiritual şi de pustiul gândirii: „E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei”.

Dumnezeu nu moare pentru Eminescu ca pentru Nietzsche[7], ci Dumnezeu apune, în înserarea lumii, ca un Soare de pe cerul minţilor trufaşe („Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”), pentru că, după cum au spus Sfinţii Părinţi, mintea umană a fost zidită de către Dumnezeu ca un cer care să fie plin de lumină, luminat de Soarele inteligibil al Dumnezeirii.

Această realitate duhovnicească este expusă pe larg şi de Dimitrie Cantemir, în Divanul său[8].

Dar Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă în El, iar întunericul ideologiilor ateist-nihiliste a cuprins multe minţi care n-au avut puterea să creadă decât în raţiunea lor discursivă.

Însă Eminescu ne descoperă limpede că acest curs al istoriei este dinainte cunoscut de către Dumnezeu şi că El, Care „scrii mai dinainte a istoriei gândire”, este Cel ce îngăduie şi suferă propriul Său apus, propria Sa moarte în inimile şi minţile multor oameni, după ce a răbdat pentru ei moartea pe Cruce.

Şi aici poetul urmează o interpretare profetică a Ps. 103, 20 („soarele şi-a cunoscut apusul său” – cu referire la moartea lui Hristos, după cum tâlcuieşte şi Sfântul Antim Ivireanul în Didahii) sau profeţia noutestamentară: „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12).

Filosofii vremurilor de apoi nu au ce să mai spună în faţa solstiţiului omenirii. Filosofia lor tace sau e insignifiantă, pentru că îi înspăimântă conştiinţa văzând agonia chipului acestei lumi: „palizi, siniştri, o privesc cugetătorii”.

Eminescu declară însă că el rămâne fidel, chiar dacă ar fi ultimul om de pe pământ, față de ceea ce am identificat ca fiind viziunea tradiţională a culturii şi spiritualităţii româneşti, în contra modernismului ateist – după cum ne mărturisesc câteva versuri manuscrise, reproduse de Ioana Em. Petrescu[9]: „când regii mor,/ Când ceru-apune a lui gânduri [în minţile umane], /…/ Când [ca umanitate] am pierdut ideea-eternităţii,/ Eu singur stau s-o reprezint aici”.

Este impresionant ataşamentul lui faţă de credinţa şi cugetarea veche românească!


[1] L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 133.

[2] Puteți downloada, în ediția noastră, în două volume, magistralul tratat de teologie al Sfântului Irineu al Lyonului: Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor.

Primul volum: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/03/sfantul-sfintit-mucenic-irineu-al-lyonului-contra-ereziilor-vol-1/.

Al doilea volum: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/23/sfantul-sfintit-mucenic-irineu-al-lyonului-contra-ereziilor-vol-2/.

[3] „[Păgânii] mai povestesc un lucru special care arată învierea, deși nu cred în cele pe care le povestesc ei înșiși. Fiindcă spun că există o pasăre unică în genul ei, care oferă dovada bogată a învierii, despre care spun că n-are pereche și e singură în toată creația, și pe care o numesc phoenix. Spun despre ea că tot la cinci sute de ani vine în Egipt pe ceea ce se numește altarul soarelui aducând o mulțime de cinamon, cassie și balsam; și stând spre răsărit și rugându-se soarelui ia foc spontan și devine cenușă, iar din cenușă răsare un vierme, care sub efectul căldurii devin o pasăre phoenix tânără și când ajunge în stare să zboare se duce în Arabia, care e dincolo de ținutul Egiptului. Așadar, dacă, cum spun ei înșiși, învierea e dovedită de o pasăre necuvântătoare, de ce mai defaimă în zadar cele ale noastre, atunci când mărturisim că Acela care a adus cu putere neființa la ființă [cf. Rom. 4, 17], Acesta poate să o aducă la înviere și după descompunere”, cf. Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, în: Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008,  p. 675-676.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Icar.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dedal.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaise_Pascal.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[8] Dimitrie Cantemir, Divanul…, ed. cit., p. 299-301. Autorul a înfăţişat acelaşi lucru chintesenţiat, şi anterior în lucrare (a se vedea p. 245-246), unde înţeleptul, dialogând cu lumea, îi spune:

„Tu eşti creaţia şi făptura veşnicului Împărat, înfrumuseţată întru toate podoabele tale – pentru că Dumnezeu nu face nimic urât sau displăcut – desăvârşită întru toate, în decurs de şase zile, după cum scrie Moise, cel mai vechi dintre toţi istoricii. Tu eşti numită macrocosm, prototip şi model al microcosmosului, adică al omului; de aceea toate podoabele care se găsesc în tine pot să se explice ca fiind ale omului şi toate cele ale omului ca fiind ale tale. Astfel, mai întâi în tine este lumina, care corespunde la om cu credinţa, în tine este tăria de deasupra, adică cerul, care la om este nădejdea. În tine apele de deasupra, care la om sunt grijile lăsate de Dumnezeu, apoi apele de dedesubt, care sunt tulburările ce vin de la trup; în tine este pământul – la om trupul. Ierburile şi copacii înseamnă faptele bune; seminţele şi roadele tale sunt virtuţile şi milosteniile. Soarele este imaginea înţelepciunii celor veşnice, iar luna imaginea lucrurilor temporale. Peştii, care stau totdeauna în apă, sunt umilinţele, păsările zburătoare sunt contemplaţiile cele cereşti; animalele neraţionale sunt ajutorarea şi miluirea săracilor; târâtoarele, adică animalele care se târăsc pe pântece, sunt suferinţele, durerilor altora; sălbăticiunile înseamnă meditarea la demoni şi la răutate”.

Am recurs nu la originalul românesc, ci la traducerea lui Virgil Cândea a versiunii grecești a lucrării, pentru a urmări o expunere clară, fără dubii asupra sensului, pentru cititorul modern.

[9] Cf. Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, op. cit., p. 26. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Em._Petrescu.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort