Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

Dumnezeul mântuirii noastre este imprevizibil, insondabil și cu totul paradoxal pentru noi. Lucrurile Sale nu le putem anticipa niciodată, pentru că nu putem înțelege modul în care El Se va raporta, în mod actual, față de noi și față de întreaga existență. Pentru că El nu Se manifestă niciodată în mod stereotip, nu Se manifestă așa cum a mai făcut-o în trecut, ci întotdeauna ținând cont de realitatea noastră interioară și într-un mod neașteptat, actual. Din acest motiv, toate manifestările lui Dumnezeu în viața lumii întrec orice așteptare a noastră. Ele sunt cu totul neașteptate pentru noi. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu S-a revelat și Se revelează pe Sine cum voiește și când voiește, iar noi trebuie să punem la un loc toate afirmațiile Sale despre Sine și toate înțelegerile cu privire la Sine, dacă vrem să întocmim o teologie a Bisericii.  Pentru că toate afirmațiile Sale despre Sine, deși paradoxale pentru noi, ne revelează cum este Dumnezeul nostru. Cum este Cel care a spus: „Eu sunt Cel care sunt [Ἐγώ εἰμι ὁ ὤν]” [Ieș. 3, 14, LXX]. Căci El e așa din veci și pentru veci, El, Dumnezeul nostru treimic, având întru Sine toate însușirile despre care El ne vorbește.

Însă, se pare, că nu suntem prea bucuroși de tot ceea ce ne-a revelat și ne revelează Dumnezeu despre Sine. Tocmai de aceea încercăm să „Îi facem” lui Dumnezeu un chip mai redus decât El Și l-a revelat.

Mi-am dat seama de acest lucru atunci când am început să scriu la Dogmatica mea și când am realizat, în mod faptic, că arealul dogmatic al Scripturii e mult mai vast decât arealul dogmatic cu care suntem noi învățați. Că Dumnezeu, adică, a spus despre Sine mai multe lucruri decât noi reținem și propovăduim în Biserică.

Și, printre multele lucruri pe care nu le propovăduim despre Dumnezeul mântuirii noastre, sunt și acelea că El Se mânie și Se urgisește atunci când vede păcatele noastre. Că El Se umple de mânie și de urgie față de ele, pentru că acestea nu au de-a face cu relația noastră veșnică cu El.

Iar „când Domnul Se mânie pe oameni, atunci vine necaz peste pământ și se cutremură pământul, iar temeliile cerului se tulbură [II Sam. 22, 8, LXX].  [Căci] «S-a înălțat fum în urgia Lui [ἀνέβη καπνὸς ἐν τῇ ὀργῇ Αὐτοῦ] și foc din gura Lui va mistui [καὶ πῦρ ἐκ στόματος Αὐτοῦ κατέδεται], cărbuni s-au aprins din El [ἄνθρακες ἐξεκαύθησαν ἀπ᾽ Αὐτοῦ]» [II Sam. 22, 9, LXX]. Text care vorbește despre pedeapsa Lui de acum, dar și despre cea veșnică”[2]. Și aici, în primul volum, cât și în al doilea, aflat în lucru, al Dogmaticii mele, există o pronunțată reliefare a mâniei și a urgiei lui Dumnezeu, potrivit Scripturii Dumnezeiești.

Paul L. Gavrilyuk, într-o carte recentă a sa, observa același lucru: „Dumnezeu nu devine mânios în mod arbitrar. Mânia dumnezeiască, în exprimările Scripturii, este judecata lui Dumnezeu asupra păcatului și a răzvrătirii umane. Mânia dumnezeiască este inseparabilă de judecata dumnezeiască: dreapta indignare a lui Dumnezeu pe neascultarea umană”[3].

Însă, pe când noi dorim „să Îi facem o imagine bună” lui Dumnezeu, nevorbind despre tot chipul Său pe care El ni l-a revelat nouă, tocmai manifestările Lui de mânie și de urgie față de păcatele noastre vorbesc despre…iubirea Sa față de noi. Pentru că mânia și urgia Lui, care depășesc orice înțelegere umană, sunt o consecință a iubirii Lui față de noi, care iubire, și ea, întrece orice înțelegere umană. Căci atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos. Și caută întotdeauna, prin această asprime a Sa față de cel păcătos, o venire a aceluia la pocăință, o îndreptare a lui.

Pentru că El Se mânie și Se umple de urgie pentru un păcat anume, deși îngăduie păcatele, făcute cu duiumul, ale multora. El lasă în viață dictatori, criminali, violatori, hoți, perverși de tot felul, păcătoși notorii adică, dar îngăduie moartea unor copii înainte de naștere, moartea altora după naștere, boli și chinuri și necazuri și cataclisme de tot felul, pedepsindu-i cu asprime pe mulți care nu sunt un rău social evident.

Și te întrebi de ce? De ce Dumnezeu acționează atât de aspru în relație cu unii, pedepsindu-i imediat, de ce îngăduie boala sau moartea în viața altora, iar pe alții „îi lasă în pace” și ei păcătuiesc în neștire? Pentru că El acționează întotdeauna din interiorul relației cu aceștia, dorindu-le tuturor numai binele. Celor pe care îi mustră imediat, El le dorește îndreptarea imediată. La cei cărora le îngăduie o boală anume, le dă suferința ca pe o pedagogie zilnică, pentru ca, prin ea, să devină oameni mult mai profunzi. Celor cărora le îngăduie moartea în mod prematur, El le mărginește păcatele și îi face o lecție a milostivirii lui Dumnezeu față de noi. Căci viața e în mâna Lui, ca și moartea. După cum, tot o lecție vie pentru noi sunt și cei care trăiesc mult și păcătuiesc mult. Pentru că ei sunt dovada îndelungii-răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca ei să se îndrepte și să se mântuie.

De aceea, când încercăm „să corectăm” chipul revelat al lui Dumnezeu, adică modul în care El este și Se manifestă în viața noastră, ne arătăm niște luptători împotriva teologiei revelate a lui Dumnezeu. Pentru că exprimările Sale despre Sine sunt părut „contradictorii” sau „incorecte ideologic”, fiindcă ele ne depășesc înțelegerea. Însă El este și Se manifestă așa după cum El a descoperit Bisericii Sale.

De aceea, a sublinia faptul că o inundație, un incendiu, un accident, un cutremur, un masacru, un război sunt pedeapsa sau îngăduința lui Dumnezeu e o afirmație teologică adevărată. Pentru că Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca unul care Se mânie și Se umple de urgie pentru păcatele noastre, dar, în același timp, și că El este iubirea desăvârșită, că este mult-milostiv și atoateiertător.

Pentru că mânia Lui e una sfântă, e plină de iubire negrăită față de noi și nu e o mânie rea, demonică, așa cum o trăim și o cunoaștem noi. Urgia Lui față de noi e iubirea Lui înfocată pentru noi, pe care noi o tratăm cu indiferență și nesimțire. Tocmai de aceea, pedeapsa este legitimă, este îndreptățită pentru oricare dintre noi, atâta timp cât toți suntem păcătoși.

Și, cu toate acestea, Domnul ne-a spus despre cei uciși de Pilatos: „Vi se pare că galileienii aceștia au fost [mai] păcătoși decât toți galileienii, pentru că acestea au pătimit? Nu, vă zic vouă! Dar dacă nu aveți să vă pocăiți [ἀλλ᾽ ἐὰν μὴ μετανοῆτε], toți asemenea veți pieri [πάντες ὡσαύτως ἀπολεῖσθε].  Sau cei 18, peste care a căzut turnul în Siloam și i-a omorât pe ei, vi se pare că aceștia erau [mai] păcătoși decât toți oamenii care locuiesc în Ierusalim? Nu, vă zic vouă! Dar dacă nu aveți să vă pocăiți, toți asemenea veți pieri” [Lc. 13, 1-5, BYZ].

Pentru că El îngăduie ca unii să moară în chinuri groaznice…deși toți merităm să murim în chinuri, datorită păcatelor nerecunoștinței noastre față de El.

– De ce dorește El chinul pentru unii și nu și pentru ceilalți?

– Pentru că la unii le e de folos acest chin curățitor, pe când la alții le e de folos răbdarea Lui, care îi cheamă la pocăință. Pentru că, în definitiv, El cere de la noi toți pocăință și îndreptare, adică ceea ce ne este de folos nouă.

În Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23], ca Dumnezeu întrupat, Hristos Domnul știa de mai înainte suferința copilului celui demonizat [Mt. 17, 15, 18], după cum ne știe și nouă toate neputințele și problemele noastre. Și, deși o știa, și putea să o vindece oricând, nu doar întâlnindu-Se cu el – după cum ne poate vindeca și pe noi, pe toți, de toate bolile noastre –, Domnul îl lasă pe tatăl copilului să îl aducă la El, adică să existe un efort din partea amândurora, pentru ca să îl vindece.

– De ce vrea Dumnezeu să ne vadă ostenindu-ne, dacă tot poate să ne vindece într-o clipă? De ce nu Îi e milă de noi, fără ca noi să facem vreun efort?

– Pentru că noi avem nevoie de acest efort al căutării vindecării! Efortul nostru e activarea pocăinței noastre, adică începutul îndreptării noastre. Noi venim spre Dumnezeu, venim spre Biserică și căutăm vindecarea noastră, dar acest drum nu e unul exterior, ci, în primul rând, e unul interior.

Am venit spre Biserică și ne-am schimbat pe cale. Căutarea Lui înseamnă creșterea în credința față de El. Și vindecarea noastră de demonizare are nevoie de credință puternică [Mt. 17, 20], dar și de rugăciune și de post [Mt. 17, 21, BYZ]. Pentru că nevoința interioară, cea care ne smerește cugetul, e cea care îi face pe demoni să iasă din noi [Ibidem].

Și această dezlipire continuă de demoni e o experiență cotidiană pentru un creștin ortodox care trăiește duhovnicește, adică în slava lui Dumnezeu. Pentru că demonii se lipesc de sufletul nostru, după cum se lipesc țânțarii de trupul nostru, și trăiesc parazitându-ne interior. Și ca să scapi de ei, de prezența lor constrângătoare, agasantă, enervantă, de lipirea lor de tine trebuie să te rogi continuu, să te smerești continuu, să te curățești continuu de patimi.

Și când demonii se dezlipesc de tine, cu harul lui Dumnezeu, atunci te simți ușurat, în largul tău. Și înțelegi că a trăi în smerenie și în curăție și în rugăciune și în postire interioară înseamnă a trăi în libertatea lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, e nevoie de rămânerea continuă în slava lui Dumnezeu, pentru ca să fim plăcuți Lui! În mod interior trebuie să avem și să simțim slava Lui, pentru ca să înțelegem praznicul în care noi am intrat de azi. Căci transfigurarea Domnului, a umanității Sale, ca o consecință a unirii personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Sa, este fundamentul îndumnezeirii noastre.

Pentru că El Și-a transfigurat umanitatea Sa, îndumnezeind-o deplin și ridicând-o în sânul Treimii, pentru ca să ne umple pe noi de slava Lui, care ne face asemenea Lui, asemenea umanității Sale îndumnezeite. Adică slava Lui cea necreată și veșnică, pe care au văzut-o în mod extatic Sfinții Apostoli pe Tabor, o simțim și o vedem și noi, câți ne curățim și ne luminăm și ne sfințim întru El. Slava Lui a devenit iarăși podoaba noastră cea dumnezeiască, cea întru care am fost creați de Dumnezeu, pentru că Fiul ne-a împăcat cu Tatăl prin moartea Lui pentru noi și ne-a umplut de frumusețea slavei Sale.

Și omul, omul real, e omul plin de slava lui Dumnezeu. Pentru că omul nu poate trăi duhovnicește decât în relația cu Dumnezeu. Și de aceea, orice mâniere sau umplere de urgie a lui Dumnezeu față de păcatele noastre e părintească, e din iubire enormă față de noi, pentru că păcatul n-are nimic de-a face cu firea omului.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca o făptură rațională plină de slava Lui, așa cum L-au văzut Sfinții Apostoli pe Domnul pe Tabor, și din această stare de odihnire în Dumnezeu și de vorbire cu Dumnezeu au căzut Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva. Tocmai de aceea, când Domnul ne cheamă acum să fim duhovnicești, când ne umple de slava Lui și ne cere o intimitate continuă cu Sine, El ne ajută să ne trăim cu adevărat viața de creaturi ale Sale, adică de oameni duhovnicești.

Căci dacă, prin păcat, noi ne urâțim continuu, ne destructurăm interior, prin slava lui Dumnezeu noi ne zidim duhovnicește în mod continuu și ne înfrumusețăm duhovnicește. Căci înfrumusețarea noastră ontologică a început odată cu Botezul nostru și ea va continua toată veșnicia, dacă vom rămâne în relația de mare intimitate cu Dumnezeu.

Așa că mâine vom continua praznicul început azi, în zi de duminică, învățând de la Domnul viața cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 7. 43, luni, 30 iulie 2018.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 266. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/06/12/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[3] Paul L. Gavrilyuk, The Suffering of the Impassible God. The Dialectics of Patristic Thought, Pub. Oxford University Press, New York, 2005, p. 37.

Did you like this? Share it:

Previous

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [18]

Next

Predică la praznicul transfigurării Domnului [6 august 2018]

6 Comments

  1. sofronie

    Adevărat, Părinte, Dumnezeu Se manifestă față de noi ținând cont de relația noastră, a fiecăruia, cu El. Adică nu schematic, nu după o rețetă sau previzibil, ci particularizat. Dar dacă nu ar face aceasta atunci tot noi oamenii au fi supărați. Pentru că am considera că nu ne bagă în seamă serios, că nu ne ia viața în serios și în detaliu și de aceea aplică pedepse pe bandă, așa cum fac oamenii după codul penal, fără să se uite la situația celui care a comis un delict. Dar aveți mare dreptate când spuneți că Dumnezeu are dreptate să judece și să pedepsească oamenii după interiorul lor, după dispoziția lor duhovnicească și după caracterul și situația lor de viață pentru că oamenii sunt foarte diferiți unul de altul, chiar dacă anumite situații pot părea asemănătoare. Și nu vrem noi ca întotdeauna să fim tratați ca niște unicate și ca ceilalți să ne studieze unicitatea noastră și să o respecte ca atare? Atunci de ce de la Dumnezeu să cerem altceva? Vă mulțumesc foarte foarte mult pentru predica aceasta, mie mi-a făcut un foarte mare bine, duhovnicește vorbind. Doamne ajută, binecuvântați și mă iertați și pe mine păcătosul!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și pe mine m-ați bucurat cu afirmațiile dumneavoastră! Vă doresc numai bine, domnule Sofronie, și vă mulțumesc pentru amabilitatea de a discuta cu mine în mod constant!

  2. Teodor

    Sarut mana, Parinte! Judecatile lui Dumnezeu n-au fost intelese niciodata cu usurinta de oameni, in afara de Sfintii Lui, si sunt din ce in ce mai greu de inteles in societatea noastra care e in plina secularizare. Tocmai de aceea moartea cuiva, mai ales copil sau tanar, e anuntata ca o mare tragedie, cand pentru persoana respectiva ar putea sa fie un mare bine. In schimb, a trai sanatos si bogat pana la 100 de ani e considerat un mare bine cand ar putea sa fie urmat de un rau vesnic ireparabil. Lumea e materialista, oamenii iubesc viata aceasta mai mult decat orice si binele trupesc, de aceea nu mai suporta pedagogia sau terapia lui Dumnezeu si la scopul ei bun pentru noi. Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Sunt cu totul de acord, domnule Teodor! Nu vă pierdeți niciodată în lucruri minore! Păstrați-vă demnitatea și liniștea interioară! Vă doresc numai bine!

  3. Ioana

    Milostivirea lui Dumnezeu cu noi este foarte mare, dar din cauza marilor noastre neputințe nu suntem în stare să vedem și să recunoaștem binele pe care Dumnezeu ni-l face atunci când ne ceartă sau ne pedepsește. Suferințele ni se par mai mari decât putem noi duce și totul ni se pare insuportabil de greu. Sunt rari oamenii credincioși care rabdă cu mulțumire ceea ce le vine de la Dumnezeu, oricât le-ar fi de greu. În general omul începe să cârtească și să se plângă că povara lui e prea mare. Sfinția voastră sunteți o pildă de răbdare dar puțini ar putea să îndure ca dumneavoastră toate nedreptățile. Vă dorim multă pace și răbdare și să ne dați și nouă din răbdarea dumneavoastră, prin rugăciune! Binecuvântați, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă dau dreptate, doamnă Ioana! Dumnezeu să vă întărească în toate! Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno