Predică la praznicul transfigurării Domnului [6 august 2018]

Iubiții mei[1],

trebuie să urcăm într-un munte înalt [εἰς ὄρος ὑψηλὸν] [Mt. 17, 1, BYZ], adică în cer! Căci trebuie să vedem slava cea negrăită a lui Dumnezeu. În praznicul de azi trebuie să mergem în cer, în mod personal [κατ᾽ ἰδίαν] [Ibidem], pentru ca să vedem slava cea veșnică și necreată a Dumnezeului nostru treimic. Pentru că acolo, în cer, au intrat cu sufletele lor curățite de Dumnezeu, în vedere extatică, și cei 3 Sfinți Apostoli de azi, care, pe Tabor [Θαβώρ] [2], au văzut slava Lui, precum au putut [καθὼς ἠδυναντο][3].

Nu au văzut-o cu ochii trupești, pentru că slava Lui nu e materială, ci veșnică și necreată! Slava Lui izvorăște veșnic din ființa Lui. Și tocmai de aceea, prin slava Lui, El ne ridică la vederea Sa cea dumnezeiască. Căci numai coborându-Se la noi, El, Dumnezeul milostivirilor, ne ridică pe noi la Sine.

Sfinții Petros, Iacovos și Ioannis nu au văzut transfigurarea umanității Sale ca pe un film în aer liber, adică în afara lor, ci au văzut-o în lăuntrul lor, cu ochii inimii lor. Pentru că, cu duhul sufletului lor, cu ochii duhului lor, ei au văzut cum întreaga Sa umanitate s-a umplut de slava dumnezeirii Sale. Pentru ca să ne încredințeze în mod deplin că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, că El e Dumnezeul Care stăpânește toate și că, la fel, ne va face și pe noi, dacă vom împlini poruncile Sale. Pentru că El vrea nu pe unul sau pe o sută să ne transfigureze, ci vrea ca pe noi toți să ne transfigureze, să ne umple de slava Lui, pentru ca să avem în noi viața Lui cea veșnică.

La Mt. 17, 2 și la Mc. 9, 2 sunt singurele locuri scripturale în care se folosește forma verbală μετεμορφώθη [metemorfoti]. Un aorist pasiv. Pentru a se arăta transfigurarea, adică schimbarea ontologică a firii Sale umane. Pentru că umanitatea Domnului s-a făcut în această situație un mediu de iradiere personală a slavei Sale celei dumnezeiești.

Căci El „S-a transfigurat/ S-a schimbat la înfățișare înaintea lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]”, a celor 3 Apostoli, „și a strălucit fața Lui ca soarele [καὶ ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ].

Pentru că slava dumnezeirii Sale s-a arătat prin trupul Său. Trupul Său s-a făcut pentru noi un mediu direct de împărtășire a slavei Sale. El a arătat umanitatea Sa plină de lumină Apostolilor Săi, pentru ca să pună în fața lor și a noastră adevărata icoană a oamenilor. Căci atunci când oamenii vor să știe cine sunt ei și ce trebuie ei să ajungă aici, pe pământ, să vadă atunci chipul Său cel transfigurat, umanitatea Lui cea plină de lumina Sa cea veșnică și să înțeleagă că la asta sunt chemați și ei: la îndumnezeirea lor. Că asta e adevărata împlinire a omului sau împlinirea sa iconică.

Pentru că acum, în luna a 8-a din an, în luna care ne vorbește despre ziua cea neînserată, veșnică, a Împărăției Sale, ni se spune că trebuie să ne nevoim pentru adevărata sabatizare, pentru adevărata odihnă duhovnicească și anume: vederea slavei Sale. Căci dacă scopul vieții noastre pământești e să ajungem ca El, ca umanitatea Lui cea plină de lumină, atunci vederea Lui întru slavă trebuie să fie cotidianitatea vieții noastre. Pentru că nu putem să ajungem ca El, Cel transfigurat, dacă nu vedem slava Lui. Căci vederea și simțirea slavei Lui sunt cele care ne fac și pe noi medii duhovnicești, persoane pline de slava Lui.

De aceea am spus că trebuie să mergem în cer! Trebuie să urcăm în cer și să fim cerești. Să fim cerești, deși suntem îmbrăcați în trup. Să fim mereu flămânzi și însetați nu după mese trecătoare, nu după titluri evanescente, nu după slava lumii, ci după masa Împărăției lui Dumnezeu, care este dreptate și adevăr și bucurie sfântă și curăție dumnezeiască.

Căci cei cerești ai Bisericii sunt de pe acum locașuri vii ale lui Dumnezeu. Ei de pe acum sunt lumini vii ale lui Dumnezeu în mijlocul lumii. Pentru că nu eshatologia îi umple de lumină, ci prezentul Bisericii, care e prezentul Împărăției lui Dumnezeu! Când El va veni întru slava Lui ca să judece întreaga umanitate, atunci și ei vor fi plini de lumină. De ce vor fi și ei plini de lumina Lui? Pentru că s-au făcut vrednici de a fi umpluți de lumina Lui încă de acum, încă de aici, pe când mulți pierd timpul cu lucruri puerile…Dar nu și oamenii lui Dumnezeu!

Pentru că ei transformă orice zi într-un praznic, într-o convorbire reală cu Dumnezeu, într-o împlinire dumnezeiască.

Da, ei sabatizează continuu! Ei se odihnesc continuu în slava lui Dumnezeu și sunt învățați cele de taină ale Lui. Căci trebuie să urci mai presus de toate, să ieși din lume prin curăție dumnezeiască, pentru ca să te faci vedere a slavei Lui. Trebuie să urci în cer, să fii urcat în cer, să te urce slava Lui în cer, pentru ca să le vezi pe cele de taină ale lui Dumnezeu.

Așa cum Sfântul Isaias a urcat în cer [Is. 6, 1, LXX], așa cum Sfântul Pavlos a urcat în cer [F. Ap. 9, 3, BYZ], așa cum toți Sfinții au urcat în cer, încă fiind pe pământ, pentru ca să fie învățați de Dumnezeu cele ale Lui.

Căci, iubiții mei, simpla citire a cărților teologice nu ține de foame! Ele sunt dragostea și împlinirea altora cu Dumnezeu. Ele sunt despre experiența Sfinților cu Dumnezeu. Dar pentru ca să ai bucurii teologice personale, trebuie să ai experiențe mistice personale, dumnezeiești.

Pentru că trebuie să te curățești continuu de patimi, să te umpli de dorul de Dumnezeu până într-acolo încât Dumnezeu să te găsească vrednic de a te face intimul Lui, și, luminat de strălucirea slavei Sale, să te învețe zilnic să dorești tot mai mult curăția și sfințenia Lui și vederea și înțelegerea celor dumnezeiești ale Sale. Căci trebuie să ai fapte, împliniri, bucurii de la Dumnezeu. Trebuie ca El să îți certifice că ești credincios al Lui și că El te cunoaște și că El dorește să Se odihnească în tine prin slava Lui și, la propriu, să vină în tine cu toată slava Lui.

Căci dacă nu stau așa lucrurile, atunci ce înseamnă „relația” noastră cu Dumnezeu? O vorbă goală! Pentru că nu primim nimic real de la El. Dar când primim cele dumnezeiești de la Dumnezeul mântuirii noastre și când suntem făcuți dumnezeiești prin împreuna lucrare cu Dumnezeu, atunci nu avem vorbe mai întâi, ci fapte. Pentru că Îl avem pe El în noi și, dimpreună cu El, noi trăim și lucrăm toate.

Și această trăire nonstop cu Dumnezeu, fără întrerupere, interioară, e viața Bisericii. E viața divino-umană a Bisericii, cea care ne îndumnezeiește pe noi. Căci noi suntem umani, noi suntem creați de El, dar El locuiește în noi prin slava Lui. Și pe fiecare zi ne transfigurează sufletul și trupul nostru, pentru că ni le umple pe amândouă, ca pe o singură casă veșnică a noastră.

Fiindcă noi ne trăim propria noastră transfigurare personală în comunitatea Bisericii și în comuniunea reciprocă a slujirii lui Dumnezeu[4]. Slujirea Lui ne unește pe unii cu alții și ne descoperă pe unii în fața altora și pe unii în alții. Căci în măsura în care ne verificăm în comun viața și crezurile, pe măsură ce le trăim comunitar, pe atât începem să ne purtăm unii pe alții în mod interior, pentru că ne vedem foarte des unii pe alții.

Și cei care se văd foarte des, pentru că slujesc împreună aceluiași Dumnezeu, ajung să se aparțină unii altora și toți la un loc să fie ai comunității. Căci comunitatea crește tocmai din evlavia vie a slujirii aceluiași Dumnezeu. Comunitatea crește interior pe măsură ce strânge rândurile în jurul Bisericii.

Și vedem asta, în primul rând, la marile sărbători ale Bisericii. Când suntem mai mulți împreună și toți avem aceeași seriozitate în a reactualiza praznicul, atunci simțim că suntem cu adevărat împreună și că ne aparținem unii altora. Dacă am proceda la fel în fiecare zi a anului bisericesc, comunitatea bisericească ar fi o platformă vie a vieții tuturor, pentru că fiecare ar contribui, în mod activ, cu ceea ce știe și poate.

Dar îndepărtarea reciprocă a unora de alții, îndatoririle și grijile de tot felul, concentrarea pe familiile noastre în detrimentul Bisericii noastre, scad până la lentoare râvna Bisericii de a se ruga, de a cânta, de a sluji și de a munci împreună.  Și când râvna comunitară scade tot mai mult, cei care vin la Biserică nu se mai simt împreună.

Însă e o simțire reală asta? Da, e una care te întristează și te însingurează interior! Și pentru ca să scapi de marasmul neîmplinirii eclesiale trebuie să urci, la modul personal, pe munte. Trebuie să urci în cer, chiar dacă mediul eclesial nu te ajută!  Trebuie să urci împotriva tuturor obstacolelor reale sau fantasmagorice!

Pentru că, dacă nu urci, te pierzi! Dacă nu urci continuu, nu primești nicio bucurie dumnezeiască. Dacă te lași pradă tristeții, resentimentelor, autominimalizării, lenii, nu ai nicio împlinire în viața eclesială. Mersul la Biserică se transformă într-un chin, cei pe care îi vezi acolo te enervează cu toții, îi detești și te detești, dacă renunți la relația cu Dumnezeu. Pentru că, oricât de bine ne-am simțit cu oamenii la Biserică, dacă, în primul rând, nu trăim relația noastră cu Dumnezeu, niciodată nu ne vom simți împliniți doar pentru că ne întâlnim și slujim cu alții la Biserică.

Pe cine slujim, dacă nu Îl simțim pe Dumnezeu în noi și cu noi? Și ce fel de viață avem noi, zi de zi și ceas de ceas, dacă ea nu ne transfigurează? Pentru că în interiorul nostru noi nu ne putem bucura de tristețe. Nu ne putem simți împliniți, dacă nu facem faptele care ne fac împliniți. Orice am face, orice am presupune noi că facem, până nu facem ceea ce trebuie, până nu facem ceea ce vrea Dumnezeu, nu ne putem simți împliniți.

Și ceea ce vrea Dumnezeu e ceea ce trebuie să facem mai întâi de toate în noi înșine. În noi și cu noi înșine. Căci El ne cheamă să înțelegem că Dumnezeu e iubire veșnică și că Dumnezeu binevoiește numai în cei care Îl iubesc și se iubesc unii pe alții. Pentru că atunci când Tatăl a spus despre Fiul că El este Fiul Său Cel iubit [ὁ ἀγαπητός] și că întru El binevoiește [Mt. 17, 5, BYZ], a spus și despre noi că trebuie să ne iubim unii pe alții, pentru ca El să binevoiască mereu în noi. Pentru că El binevoiește acolo unde oamenii se iubesc unii pe alții în mod sfânt, în mod frățește, în mod creștinește.

El ajută și binecuvintează iubirea frățească, iubirea care ne face să creștem duhovnicește. Pentru că Sfinții Apostoli, care au fost martorii transfigurării Sale, au dăruit experiența lor întregii Biserici. Nu au ținut numai pentru ei experiențele lor cu Dumnezeu, ci le-au mărturisit întregii Biserici. Și mulți Sfinți au făcut la fel: au vorbit despre experiențele lor sfinte, pentru ca să îi folosească pe mulți. Pe când alții au tăcut despre experiențele lor sfinte, tocmai pentru ca să nu se vatăme pe ei înșiși. Adică au făcut ceea ce au fost luminați de Dumnezeu.

Și adesea trebuie să vorbim despre unele și să tăcem despre altele. Trebuie să așteptăm ziua, momentul, coacerea oamenilor, maturizarea lor. Căci praznicul de azi e sfințenie mare, e adânc de taină, e viața profundă a ortodocșilor, dar toți merită să știe despre el după puterea lor. Căci și Sfinții Apostoli au văzut slava Lui după puterea lor și nu în mod desăvârșit. L-au văzut pe Dătătorul de lumină și L-au slăvit[5]. Așa cum ne nevoim să Îl slăvim și noi.

– Dar cum ne nevoim noi să Îl slăvim pe El?

– Prin aceea că ne asumăm păcatele noastre și recunoaștem că toate cele bune sunt de la El. Recunoaștem că El e bun, pe când noi suntem răi, că El e preamilostiv, pe când noi suntem nerecunoscători, că El e atent cu fiecare dintre noi, pe când noi privim lucrurile în mod superficial. Și în această stare noi Îl lăudăm pe El pentru toate și Îi slujim Lui, socotindu-ne nevrednici pentru fiecare lucru primit de la El.

Pentru că, iubiții mei, urcarea în cer, la Dumnezeu, presupune coborârea mai întâi în noi înșine. Căci și El S-a urcat de-a dreapta Tatălui doar după ce a coborât în Iad. A coborât în Iad, pentru ca să îi ridice pe Sfinții Lui din Iad. Pe când noi trebuie să coborâm în iadul patimilor noastre, pentru ca să vedem de unde trebuie să urcăm în Rai.

Urcușul nostru interior nu pornește de oriunde, ci din iadul cel mai de jos al patimilor noastre! De acolo strigăm și Îl chemăm pe Dumnezeu la noi, în iadul nostru, ca să ne ridice la Sine. Căci Cel care i-a urcat pe ei pe Tabor, ne urcă și pe noi.

Dau slavă lui Dumnezeu acum, pentru că azi am împlinit al 28-lea an în credința Lui! 28 de ani de slujire conștientă a Lui. La praznicul transfigurării Domnului din anul 1990 începeam drumul meu eclesial. Plin de bucurii fără seamăn, dar și de tristeți cu anevoie de purtat.

Însă toate sunt cu putință împreună cu Cel care ne întărește pe noi! Toate sunt cu putință, atunci când vrem să ne schimbăm în mod desăvârșit viața. Nu există niciun munte, niciun obstacol, nicio prăpastie de netrecut în drumul credinței!

Pe fiecare zi trebuie să Îl cauți pe Dumnezeu și să rămâi cu El, dacă vrei să fie respirabilă viața ta eclesială și pământească. Trebuie să îți cauți folosul tău duhovnicesc și pe el să mizezi totul! Căci aici, în Biserica Lui, a fi cu Dumnezeu tot timpul înseamnă a avea totul. Amin!


[1] Începută la 17. 35, în zi de luni, pe 30 iulie 2018. Soare, 27 de grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug06.html. [3] Ibidem.

[4] Paul M. Collins, Partaking in Divine Nature. Deification and Communion, Pub. T & T Clark International, London, 2010, p. 171.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug06.html.