Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [19]
Nu e mai puțin adevărat, însă, că decepția pe care i-o provoacă lumea îl împinge pe Sorescu spre pesimism și necredință (temporare însă), spre strigătul de îndoială și de revoltă. Între primul și al doilea volum de versuri e o deplasare evidentă de accent de la seninătate și speranță spre dezamăgire și descumpănire. Însă acestea nu sunt perene, iar revolta e semnul neliniștii lui adânci și al zguduirii sufletești, al cutremurelor interioare, nicidecum al unui ateism impasibil și imuabil sau al unei însușiri confortabile a ideologiei dominante în epocă.
Da, sunt poeme care pot părea că anticipează sau anunță ironia blasfemică postmodernă, însă aceasta se întâmplă la o privire neatentă asupra poeziei sale. Structural, după cum am spus, Sorescu nu face parte din această categorie.
L-am văzut contemplând pereții Bisericilor, pictura murală. L-am văzut rugându-se să fie numărat – măcar ca figurant – între Sfinții care vor intra la Cina veșnică, dar l-am văzut și considerând că, în realitatea lumii lui, ar putea picta foarte rar aureole și mai mult copite, dacă ar fi să umple un zid gol.
Îl vedem, de asemenea, citind Divina comedie și socotind că Dante „Privește infernul, purgatoriul și paradisul,/ Iar când se plictisește, schimbă firmele./ Pe cea de la infern o pune în paradis/ Și invers/ Și asta de multe ori la rând,/ Încât bieții muritori/ Habar n-au unde se mai află” (Dante). Se poate spune și că Dante face acest lucru, apreciind teologic-ortodox lucrarea lui – am făcut niște comentarii prin 2012-2013, pe care le puteți citi aici[1] – dar poemul lui Sorescu ne indică altceva, și anume dezorientarea lui, impactul devastator pe care dezordinea și răutatea lumii l-au avut asupra lui, în momentul în care a făcut cunoștință abruptă cu ele.
I se pare chiar, într-un poem, că Dumnezeu nu mai proniază lumea, ci o poartă dintr-un loc în altul, într-o mișcare mecanică: „Nimic mai simplu,/ În jurul capului său/ E o cunună de linii închipuite,/ Linii magnetice./ Dacă mesteci odată prin haos,/ Caprele se lipesc cu copitele de ele,/ Păsările se prind cu ciocul,/ Mările își înfășoară în jur/ Coca mareelor. // Iată-l mergând prin lucruri,/ Cumpănindu-și lumea/ Agățată cu gheare de lilieci/ De liniile lui închipuite. // De la o stea însă/ Se desfrunzește de păsări și plante./ N-a făcut niciun pas greșit,/ E mersul pe care a mers începutul lumii,/ Aureola însă nu-l mai ajută/ Mușchii magnetului au febră. // Universul între timp a ajuns la locul lui,/ Vechiul loc,/ Și el trebuie să-l mute în altă parte,/ Ca să-și câștige existența. // Și totul se reia de la-nceput,/ Și totul e mișcare” (Mecanică).
Fără îndoială că e o perspectivă blasfemică și desacralizantă, dar, repet, aceasta nu e o ironie liniștită, nu e o bătaie de joc calmă și savuroasă, în spirit postmodern. De fapt, spiritul acesta poate să fie și antic și renascentist și iluminist și modern, nu numai postmodern – postmodernii doar au făcut din el ceva definitoriu, ceea ce a mai fost, poate, doar pentru iluminiști –, e un „spirit” negru și demonic. Sorescu e numai copleșit de el, în anumite momente, fără ca acesta să fie suveran pe sufletul lui.
Scepticismul lui e un anotimp care are motive practice: „O femeie pe care am iubit-o/ Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit/ Fac zero. // Un sfert din anii de studii/ Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,/ A căror înțelepciune am eliminat-o treptat. // Și, în sfârșit, o soartă/ Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)/ Fac două (Scriem una și ținem una,/ Poate, cine știe, există și viața de apoi)”. Pentru că fericirea și împlinirea i se par un viitor trăit, adică speranțe, dorințe sau năzuințe care s-au spulberat: „Câteva momente când era să fim fericiți,/ Câteva momente când era să fim frumoși,/ Câteva momente când era să fim geniali. /…/ Toate acestea fac un viitor luminos – / Pe care l-am trăit” (Contabilitate).
Poetul se simte înșelat cumplit în așteptările lui de la viață, dar așa cum se întâmplă adesea, cel puțin în primă instanță, omul uită să dea vina și pe el însuși. Și primul lucru care îi vine în minte e să-L facă răspunzător pe Dumnezeu. Suferința produce negativism pentru că omul (poetul, în cazul de față) nu se vede pe sine vinovat cu nimic. Nu se acuză pe sine însuși de nimic.
Și când se întâmplă acest lucru, atunci demonii se apropie de mintea noastră și ne prezintă lumea, universul întreg, ca pe un mecanism stricat, ilogic, rău alcătuit. Cu cât mai mult acceptăm asemenea gânduri ca ale noastre, cu atât mai mult ei formulează noi și noi argumente. După cum, dacă nu le acceptăm, ci vedem o logică dumnezeiască în toate, insesizabilă cu ochiul liber, atunci tabloul lumii se metamorfozează, universul devine inteligibil și minunat. Iar Sorescu a ajuns nu de puține ori și la antipodul acestor gânduri negre, adică la a vedea uluitoarea raționalitate a lumii și inexprimabila ei complexitate, chiar și în realitatea care ni se pare banală. Ca, spre exemplu, în poemul Cum, despre care am vorbit altădată[2].
Deocamdată poetul e, cum spuneam, descumpănit (des-cumpănit, adică nu mai are cumpănă, și-a pierdut cumpătul, echilibrul, e dezorientat, fără busolă spirituală). Viziunea lui poetică poate fi asemănată cu a lui Arghezi sau a lui Blaga, în momentele în care li se pare că ridicarea ochilor către Cer nu e urmată de niciun răspuns, că sunt părăsiți într-o suferință, într-o lume muritoare, putrezindă, condiție din care nu ar exista nicio scăpare: „O, între stele e atâta timp/ Degeaba! // Sute de ani lumină,/ Milioane de ani lumină – / Iarbă grasă putrezind,/ Straturi peste straturi. // Iar noi, care paștem acest pământ,/ Tot mai rar de timp,/ Tot mai rar,/ Întindem spre cer gâturile/ Cu vinele vinete din ce în ce mai umflate. // Câte o pală de vânt mai puternic/ Ne-mbată nările/ Cu mirosul fânului presupus/ Și-ncepem, oameni și păsări, și pietre,/ Toată turma,/ Să ragem în sus. // Dar nicio gură n-apucă o stea/ S-o tragă de raze,/ Dinții pocnesc în sec,/ Munții cariați încep să se clatine,/ Se usucă limba și cade răsucindu-se ca o frunză/ Care și-a mestecat ultima fărâmă de toamnă. // Ce repede e răsuflarea noastră,/ Ce gâfâită e pendula asta/ În jurul căreia înnebunesc holbați/ Atâtea miliarde de ochi! // O, între stele/ E atâta timp degeaba…” (Între stele).
Milioanele de ani lumină stelari sunt în contrast cu timpul de pe pământ, care măsoară: „Iarbă grasă putrezind,/ Straturi peste straturi”. Toată turma făpturilor terestre privește mugind la Cer, cerând ca Dumnezeu să abolească moartea (ceea ce e un adevăr ortodox!). Pentru că nimeni nu poate să apuce să mestece o rază de stea înainte de a muri. Pentru că răsuflarea noastră este repede (pare un verset biblic) și pendula care ne măsoară existența aceasta gâfâie deja.
„Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat” (Ps. 101, 12). „Omul este ca iarba” (Ps. 102, 15), iar generațiile umane: „Iarbă grasă putrezind,/ Straturi peste straturi”.
„Ce repede e răsuflarea noastră”, răsuflarea omului, „Că duh a trecut prin el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 16).
„Să nu întorci pe om întru smerenie. Și ai zis: „Întoarceți-vă, fiii oamenilor!”. Că mii de ani în ochii Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja în noapte. Batjocurile lor ani vor fi. Dimineața ca iarba va trece. Dimineața are să înflorească și va trece, iar seara va cădea. Se va întări și se va usca. Că ne-am sfârșit în urgia Ta și în mânia Ta ne-am tulburat” (Ps. 89, 3-7)…[3].
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/divina-comedie/.
[2] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/16/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-4/.
[3] Psalmii sunt cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.