Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [20]
Unele poeme ne arată totuși că zbuciumul și disperarea l-au întors pe Sorescu și împotriva lui însuși. Poetul nu mai simte nici plăcere de sine și nici satisfacție pentru ocupația sa literară.
„Vreau să-mi fac o casă/ Cât mai departe de toate locurile/ Pe care le cunosc”, zice el. „M-aș plictisi oriunde atât de tare,/ Încât n-aș putea să-mi pun pe pereți/ Tablouri,/ Ușa mi s-ar părea prea cunoscută/ Și mi-ar veni să plec. // De-aș putea să-mi ridic o casă/ Cât de departe/ De mine” (Casa).
Și: „Mi-e frig în cămașa asta/ De litere/ Prin care intră ușor/ Toate intemperiile. /…/ Mi-e urât în cămașa asta/ De litere/ Prin care îmi ies ușor/ Respirația și bătăile inimii” (Singur).
Nu renunță însă la a crede în creația sa: „Toate hârtiile mele/ Le-am cărat cu brațul/ Pe un câmp mare,/ Le-am semănat solemn/ Și le-am arat adânc/ Cu plugul. // Să văd ce-o să răsară/ Din gândurile acestea,/ Din bucurii, din tristețe, din fericire/ Iarna, primăvara, vara și toamna” (Solemn).
Poetul a aruncat în pământ sămânța creației sale. Și nu cred să fie întâmplătoare asemănarea cu parabola Domnului, a Semănătorului care a aruncat sămânța cuvântului, pentru că creația omului, la nivel uman, creatural, nu poate să fie decât după chipul celei dumnezeiești, întrucât omul e zidit după chipul lui Dumnezeu.
Continuarea poemului e în același spirit biblic, deși Sorescu încearcă să evite stabilirea unei astfel de paralele: „Acum mă plimb/ Pe câmpul negru/ Cu mâinile la spate,/ Mai neliniștit cu fiecare zi. // Nu se poate totuși/ Nicio literă să nu fi fost bună! // Precis într-o zi/ Câmpul acesta se va umple de flăcări/ Și eu voi trece printre ele, solemn/ Încununat ca Nero”.
În niciun caz nu se poate înțelege că Sorescu denigrează ideea de creație artistică sau pe cea de artist inspirat. Tenta (auto)ironică reprezintă o deghizare în haine umile a idealului înalt, pentru a nu fi rostit prea apăsat, încât să pară o lipsă totală de modestie.
Însă ambiția poetului nu e mică: Cel ce a spus despre Sine că este Semănătorul care a aruncat pe pământ cuvinte menite să rodească este Hristos, Dumnezeu-Cuvântul (Mt. 13, 3-23)[1]. Și tot El a spus: „Foc am venit să arunc întru pământ” (Lc. 12, 49, cf. BYZ[2]). Sorescu face aici o corelație între Evanghelii și între versetele evanghelice absolut surprinzătoare pentru un „revoltat” care părea că îi impută lui Dumnezeu că n-a creat cum trebuie lumea.
În opinia mea, aspectele acestea contradictorii ale poeziei sale denotă tocmai ceea ce am afirmat ceva mai devreme: că poetul trece prin cutremure sufletești dar, din punct de vedere structural, nu e un nihilist, un sceptic sau un revoltat. Nici un ironist sau un sarcastic.
Trimiterea la Nero în loc de Hristos înseamnă o mimare a nebuniei de către cel care fentează cenzura și, totodată sau mai ales, dovedește că autorul știe prea bine că nu se poate așeza pe același palier cu Dumnezeu-Cuvântul. Dar are încredințarea că, întrucâtva, și cuvintele lui sunt de foc. Sau că, dacă nu îi vor aprinde pe alții, măcar pe sine se va aprinde, spiritual sau duhovnicește.
Iar aceasta reprezintă o concepție foarte înaltă despre poezie și despre menirea ei. Sorescu e foarte departe de a vrea să incendieze credința în sensul pozitiv al artei, al poeziei, în menirea ei soteriologică, atâta timp cât e folosită pentru a da foc sufletului și a nu-l lăsa înghețat și în paragină.
Sau se poate interpreta că, din smerenie, Sorescu își compune un autoportret liric de bufon care încearcă să imite gesturile Creatorului. Și cred că în Sorescu putem identifica încă un poet care, ca și Arghezi, este extrem de pudic în a-și etala public dragostea de Dumnezeu – trăire pe care ambii o considerau, cred, foarte intimă și de netrâmbițat într-o lume care nu are sensibilitate și apetență pentru asemenea confesiuni – preferând mai degrabă să-și construiască o poză de barbar și iconoclast, ca o armură de apărare a ceea ce considera că e firav și gingaș în sufletul său și nu trebuie expus în fața celor încălțați cu bocanci și cu șenile.
Așa încât se dovedește încă o dată că e mare nevoie să fim foarte atenți la așa-zisele ironii ale lui Sorescu. Și că dacă, din decepție, el poate folosi uneori imagini tari, care alarmează bunul simț tradițional, acest lucru nu ne îndreptățește să eludăm fondul moral cât se poate de solid al poeziei soresciene, fundamentul etic-religios al creației sale.
Ba chiar, odată ce poetul se simte împlinit ca semănător de cuvinte, indiferent pe cine va cuprinde focul lor, remarcăm cum gândul morții se înseninează din nou: „Acum am putea să fim și triști,/ Doar ne despărțim pentru totdeauna,/ Dar să trecem peste asta. // Copaci, vă așteaptă pădurile,/ Duceți-vă./ Ape, vă așteaptă câmpiile, duceți-vă./ Duceți-vă și voi,/ Prea frumoase și iubitoare Ane;/ Mă iertați că nu v-am zidit de vii,/ Am avut mai multă încredere/ În cărămizi [aici poate să fie o ironie cruntă și amară, îndărătul unei afirmații care, dimpotrivă, nu trezește mari suspiciuni, putând părea nevinovată]. // Obiecte, și ceasuri, și biblioteci,/ Și culori, și meșteri iscusiți/ Care m-ați ajutat, și tu, soare, și voi, munți,/ Scări/ Pe care-am urcat până aici,/ Fără să-mi pese de înălțime:/ Voi vă veți îndepărta de mine,/ Lăsându-mă să mă prăbușesc singur/ De pe propria-mi zidire – / Așa cere tradiția. // Deci fugiți cât mai repede,/ Acum când eu mă fac că mă uit/ În altă parte…” (Meșterul Manole).
Sorescu e un romantic sadea în zdrențele poetice ale sfârșitului de epocă modernă. În mod foarte semnificativ, următorul volum de versuri se numește Tinerețea lui Don Quijote (1968).
[1] A se vedea Evangheliea după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.
[2] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/28/lucas-cap-12-41-59-cf-byz/.