Cu volumul al treilea se poate spune că Sorescu își găsește un echilibru poetic pe care nu-l va mai părăsi niciodată: nici prea optimist, nici prea pesimist. Și cred că de aici înainte putem vorbi cu adevărat de acea ironie difuză sau difuzată precum ramificațiile sistemului nervos în textele sale, care îi irigă poezia dar despre care nu se poate afirma că înseamnă o congestionare satirică perpetuă a autorului sau că îi împânzește universul cu o crispare sceptică.

În mod paradoxal, ceea ce numim ironie soresciană e mereu învăluită de o patină filosofico-metafizică, ca semn al împăcării lăuntrice și al surdinizării revoltei sale. De la problemele banale ale zilei și de la nemulțumirile (părut) generale, Sorescu întinde mereu un vector spre abisalitate, spre reflecția sociologică, psihologică, filosofică și în cele din urmă religioasă.

Targetul poeziei sale îl reprezintă societatea și condiția umană. Aceasta sunt subiectele asupra cărora reflectă intens și la care se raportează în textele sale.

De aceea, din punct de vedere stilistic, poezia sa e surprinzător de fluidă, putând să pară când extrem de modernă, atunci când contemplă oltenește racilele societății și năravurile umane, când neașteptat de metafizică, curgând pe unde retro înapoi spre Blaga și spre Eminescu, redescoperind și dezvăluind la el habitudinea meditației melancolice care părea uitată de aproape un secol. Ca spre exemplu în acest poem:

Se aude un zgomot clipocind,
Înotând,
Gândurile mai vechi
Trec spre marginea de gând.

Doamne, locul pe unde ele
Se aruncă-n afară,
Ca de pe o margine de frunză
Nervurile, la sfârșit de vară!

Se aude un trup de cenușă
Coborând de pe sufletul meu,
Peste marginile cerului
Un volum de lumină
Se varsă mereu.

(Margine de gând)

Întrebarea pe care o pune aici Marin Sorescu este dacă se pierde lumina gândului nostru, lumina pe care gândul a adus-o în noi, odată ce gândul trece sau e depășit de alte gânduri noi. Iar intuiția lui profundă este că energia gândurilor uitate sau depășite reprezintă lumina cu care ne hrănim spiritual și prin care ne înnoim, făcând mereu să coboare de pe noi „un trup de cenușă”.

Nu e teoria mecanicistă (profund materialistă) a lui „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Ci aici e o izvorâre de energie luminoasă perpetuă, care pare o risipă și cu toate acestea nimic nu e de prisos.

E o taină dumnezeiască felul cum „Peste marginile cerului/ Un volum de lumină/ Se varsă mereu”. E de fapt lumina iubirii lui Dumnezeu care ține toate întru ființă dar nu ca și cum ar fi un echilibru între ea și făptura/ creația pe care o susține, ci această lumină a iubirii dumnezeiești depășește cu mult ceea ce poate primi ființa creată, depășește cu mult capacitatea de umplere a tuturor creaturilor.

E un surplus  pe care duhul omului nu îl resimte ca surplus, ci ca pe ceva firesc și benefic, deși iese din logica legilor materiei, a mecanicii sau a fizicii.

Iar Sorescu intuiește foarte profund faptul că Izvorul gândurilor umane care nu seacă este Dumnezeu Însuși, Izvorul de gând care face ca omul să-și poată lepăda extremitatea gândului (cea de care s-a îndepărtat tot prin gândire) precum copacul frunza întomnată: „Doamne, locul pe unde ele/ Se aruncă-n afară,/ Ca de pe o margine de frunză/ Nervurile, la sfârșit de vară!”.

Prin cugetare, omul poate să se desfrunzească și să înverzească la loc, mereu, înnoindu-se lăuntric, dezbrăcându-se de trupul vechi și renăscând spiritual.

Comparația cu fenomenele naturale ne indică în Sorescu un poet care are percepții fine ale corespondențelor poetizate odinioară la modul general de Baudelaire, un poet care studiază atât relieful și natura universului interior, cât și pe cele ale cosmosului mare.

A vedea numai postmodernism anticipativ în lirica lui Sorescu înseamnă a-ți acoperi în mod deliberat ochii pentru ca să pară corecte socotelile ideologiei critice a momentului.

Did you like this? Share it: