De fapt, absența lui Dumnezeu – fără a fi reclamată ca atare – din calculele la zi ale contemporanilor, începe să fie resimțită în amploarea ei tragică de poet. Care, însă, după cum am spus, a decis să nu mai permită resimțirea în versurile sale a undelor seismice interioare, ci poezia sa să fie un lac lin la suprafață dar adânc.

Să citim, spre exemplu, următorul poem:

Noi care suntem îngrozitori de mari,
Care n-am mai căzut pe gheață
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greșeală am alunecat vreodată,
Ne-am și fracturat un an,
Unul din anii noștri importanți și țepeni
De gips…
O, noi cei îngrozitori de mari
Simțim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpușilor
Și de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca și pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Și calul să necheze odată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viață
Noi avem de gând să facem
Niște fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim triști
Din cauza asta
Și să plângem din tot sufletul,
Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari
Și nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

(Jucării)

Am citat poemul integral pentru că vreau să se observe câteva aspecte esențiale.

La o primă vedere sau lectură, poate părea că poetul e vizitat de nostalgia clasică a copilăriei, pe care au experiat-o și exprimat-o și alți poeți, mai înainte, în versurile lor.

Dacă ne încordăm atenția, observăm că reflecția soresciană tinde spre o analiză psihologică și o critică sociologică. Oamenii generațiilor postbelice sunt bântuiți de stafiile „eroice” ale orgoliului lor anchilozat în vise deșarte și infantilism. Chiar nostalgia jucăriilor pare expresia unei maturități decrepite prematur din cauza fumurilor și a iluziilor din care „bărbații” secolului nu se pot descâlci, mai degrabă decât să fie o adevărată rememorare melancolică a jocurilor copilăriei.

Și când credeam că subtextul poemului s-a adâncit îndeajuns și că ne putem opri aici cu reflecția, ultimele trei versuri cad ca un trăsnet (formularea întregului poem e neprevenitoare): „Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari/ Și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ Care să ne mângâie”.

Am ajuns foarte mari, atât de mari încât din cauza acestei mărimi incomensurabile a noastră, la care am putut ajunge, nu mai putem accepta să mai fie și Dumnezeu deasupra noastră.

Acesta este adevărul care se ascunde în spatele multor respingeri raționaliste ale lui Dumnezeu. Poetul a privit și a văzut bine adâncul sufletesc al epocii: am ajuns prea mari. Suntem prea deștepți, prea bogați, prea frumoși, prea puternici, într-un cuvânt prea importanți pentru ca să mai poată exista Cineva mai mare.

Să fie aceasta o ironie postmodernă?

Did you like this? Share it: