Memento mori și nostalgia Paradisului [10]
Babilonul, Asiria, Egiptul, Palestina, Grecia şi Roma…În descrierea unora din acestea, la Eminescu, regăsim superbe peisaje de natură, dar niciunul dintre ele nu are caracteristicile paradisiace ale lumii dacice, dimensiunile ei hiperbolice, inspirate din imaginea Raiului (Eminescu s-a folosit de cazanii, hagiografii și comentarii patristice la primele zile ale creației, în acest scop) – de aceea am spus că natura cosmică, la Eminescu, succede în frumuseţe unei naturi superioare, care este cea edenică şi pe care natura cosmică o prefigurează nostalgic în conştiinţa umană.
Peisajele de natură poartă încă o amprentă imemorială: „nu mă pot opri să nu remarc imaginile în care se plasticizează timpul istoric: templul unde secolii se torc, roat-a vremei, codrii de secoli, ies stelele din strungă, al vremurilor vad. Universul pare un sat cosmic, cu fusul vremii învârtindu-se, cu izvoarele timpilor căzând pe roată în vad și cu stelele veșniciei arzând peste pădurile timpului”[1].
Efortul eminescian ne rememorează însă o splendidă metaforă din Psaltirea coresiană: „Luminezi Tu minunat den [din] păduri de veac” (Ps. 75, 4-5)[2].
În aceste cazuri, peisajele de natură nu sunt reproduse numai pentru ele însele, pentru frumuseţea şi măreţia lor cosmică, ci sunt și o oglindă sau o îngânare a idealurilor umane.
Măreţia cosmică îşi bate joc de vanitatea umană: o precede, îi supravieţuieşte şi o rememorează sfidător pentru orgoliul omenesc. Perspectiva cosmică este, mai degrabă, în aceste situaţii, una care îngrădeşte tabloul civilizaţiilor, care se imprimă de o compătimire dureroasă şi cuprinde reflectarea idealurilor şi suferinţelor umane, întocmai ca un document natural, text sau scriptură cosmică.
Eminescu citeşte din arhiva foarte vastă a naturii istoria lumii, regăseşte timpii universali în memoria spaţiului universal. Ion Negoițescu remarca o situație identică la Bolintineanu. În călătoria sa, Conrad (din poemul omonim) acostează, la propriu și la figurat, la țărmul unor foste mari civilizații și culturi.
Oprindu-se în Egipt, „aceasta e țara piramidelor trufașe, a marilor ruine care amintesc timpul de glorie când, în palatele și templele de la Necropolis, de la Memfis, de la Teba, viața magnifică încerca să se imortalizeze în piatră. Ca pretutindeni însă, gloria și viața de atunci au dispărut ca urma gazelei pe nisip. Și tot așa, natura, elementele cosmice singure persistă în curgerea vieții (s. n.)”[3].
De altfel, „exuberanța naturii egiptene [în Conrad] prevestește mirificul Egipet al lui Eminescu”[4], „Santa Cetate și Anatolida lui Heliade Rădulescu sau Conrad al lui Bolintineanu, anunțând și ele de fapt panorama lui Eminescu”[5].
Conrad „nu obosește a repeta că istoria pulverizează trufiile cezarice, în timp ce elementul, natura, peisajul persistă […]. Inventarul tristelor vestigii ale civilizației apuse continuă […], peste care domnește strălucind natura veșnică…”[6].
Ion Negoițescu afirmă și faptul că Ion Pillat[7] va reînnoda tradiția, „cântând Cicladele, natura veșnică ce înfruntă trecerea, sub care sucombă eroii și monumentele…”[8].
Tradiția vine însă din epoca și din literatura veche, este prezervată ulterior în textele scriitorilor prepașoptiști și pașoptiști, dezvoltată mai departe de Eminescu și preluată de moderni, schimbând partitura estetică în funcție de poetica vremii.
Natura era fundalul cosmic al unei mărturisiri revelaționale (al revelației lui Dumnezeu în lume prin lume, prin universul creat de El), pentru medievali, urmând ca, începând cu prepașoptiștii și preromanticii, să devină prim-planul unei confesiuni de credință recapitulată simbolic.
Sfântul Nicodim Aghioritul, într-o carte binecunoscută lui Eminescu, vorbește despre scriptura cosmică, spunând că „mare dulceață pricinuiesc minții cuvintele zidirilor celor simțite și gândite, ea [mintea/ cugetarea] văzând cu o căutătură toată zidirea gândită și simțită: Îngerii, cerurile, luminătorii [aștrii], stihiile, sadurile [grădinile sau livezile], vietățile nesimțitoare și oamenii, și socotind cum le-a zidit dintru neființă întru a fi Dumnezeu, cu un singur cuvânt al Său. Că zice: «El a zis și s-au făcut»”…[9].
„Pentru aceasta și înțeleapta aceea cu cuget bărbătesc – Solomoni, maica Macabeilor, îmbărbătând pe al șaptelea și cel mai de pe urmă fiu al său, în munci [torturi] afându-se, zice: «Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ cugetând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să gândești că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut» (2 Macab. 7, 28).
Acestea socotindu-le [cugetându-le], mintea se minunează și se spăimântează, după Sf.[ântul] Maxim [Mărturisitorul], ce zice: «întâi se minunează mintea gândind la dumnezeiasca nemărginire întru toate și la noianul acela netrecut și mult dorit, iar apoi se înspăimântă cum din nimic esența celor ce sunt întru a fi a adus-o».
De asemenea, încă, cu minunarea și cu această înspăimântare se bucură mintea cu bucurie necovârșită că are un Dumnezeu și Stăpân ca acesta, Care a făcut cu această ușurință [cu atâta ușurință] niște frumuseți ca acestea, niște înțelepte ca acestea, niște mari ca acestea și minunate făpturi”…[10].
„Pentru aceasta și [Sfântul] Dionisie Areopagitul adeveritoare bogoslovie (teologie catafatică) numește privirea duhovniceștilor cuvinte [ale creației] (rațiuni[le] celor din zidiri, prin care din acestea de jos ne suim către cele de sus, adică din cele pricinuite ne suim [cu mintea] către Pricinuitor). Iar prin zidiri și prin oglindiri privim pe Ziditorul și-L lăudăm și Îl numim (s. n.)”[11].
[1] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Ed. Universității din București, 2013, p. 411.
[2] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, București, 1976.
[3] Ion Negoițescu, Scriitori moderni, vol. I, Ed. Eminescu, 1996, p. 36. [4] Idem, p. 39.
[5] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, Ed. Eminescu, 1996, p. 150.
[6] Ion Negoițescu, Scriitori moderni, vol. I, op. cit., p. 43, 47.
[7] A se vedea exegeza mea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/31/ion-pillat-culorile-amintirii-1-actualizat/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/09/05/ion-pillat-culorile-amintirii-2-actualizat/.
[8] Ion Negoițescu, Scriitori moderni, vol. I, op. cit., p. 49.
[9] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, diortosire a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 230.