Un poem intitulat Jelanie ar trebui, cred eu, să ne pună pe gânduri serios. Știu că critica noastră literară, cu totul insensibilă și ignorantă față de aspecte religioase de nuanță și de profunzime, nu are cum să se interogheze vreodată în felul în care o fac eu (n-a făcut-o nici în trecut și nu o face nici în prezent). Dar să vedem poemul:

Cei care au văzut lacrimi
Și mai mari,
Să zicem moartea,
Cum să se mai înduioșeze
De bietele noastre plângeri de apă?

Or fi ele sincere,
Stoarse din fundul sufletului,
Deznădăjduite,
Dar broaștele de toată ziua,
În picătura lor,
Nu pot nici măcar să-și avanseze o labă.

Cât privește pe cele țestoase,
Ce să mai vorbim,
Stau cu capul călare
Pe țesturi
Și tot scrutează în zarea secetei noastre.

Trebuie să ne îndurerăm cu toți[i]
Laolaltă,
Și exact în același timp,
Pentru a stoarce o lacrimă ca lumea
Care căzând pe talgerul lunii
Să poată azvârli până-n stele
Țipătul nostru deznădăjduit…

Ori dacă nu, ne întoarcem pe la vetrele noastre,
Să robim la micul nostru plus [plâns ]
Războinici care au pierdut bătălia
Jelaniei totale și absolute.

Ideea generală a poemului cred că poate fi înțeleasă cu oarecare ușurință de un cititor sau un critic atent: noi suntem în stare să plângem cu sinceritate, „din fundul sufletului”, cu deznădăjduire chiar, adică putem să plângem fără ipocrizie, cu amar și cu durere, și cu toate acestea reprizele noastre de plâns nu sunt decât „biete plângeri de ape”.

În plânsul nostru mor și broaștele de sete, zice Sorescu (mereu ironic, nu?). E o secetă generală în ochii noștri.

Doar cei care au văzut moartea știu să plângă.

Oare de unde i-o fi venit lui Sorescu o asemenea idee?!

N-am găsit o asemenea concepție decât în cărțile ortodoxe, patristice și filocalice. Și anume că trebuie să ajungi la acel plâns zguduitor și deznădăjduit, la acea pocăință și tristețe pentru păcatele tale care nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii numesc de obicei tristețe sau plâns.

Nu mai dau exemple. Cine a citit Filocaliile sau măcar pe Sfântul Siluan Athonitul și pe Fericitul Sofronie de la Essex știe, chiar și numai prin lectură, despre ce e vorba.

Deși ideea apare enunțată încă de Sfântul Apostol Pavlos, numai ortodocșii păstrează tradiția acestei penitențe lăuntrice zdrobitoare, care are ca semn manifest, în afară, un plâns zguduitor, care nu face parte din experiența cotidiană a oamenilor. Iar plânsul acesta este singurul care aduce curățirea de patimi, cea care pregătește omul pentru sfințire și îndumnezeire, în concepția ortodoxă.

Nici măcar celelalte denominațiuni care se numesc creștine nu includ în ideologia lor și nu promovează o asemenea credință, în teorie sau în practică.

Încă o dată ne întrebăm: ce caută la Sorescu o asemenea cugetare sau simțire?

De ce simte nevoia ca, dacă nu suntem în stare în mod individual, măcar să ne adunăm cu toții „pentru a stoarce o lacrimă ca lumea/ Care căzând pe talgerul lunii/ Să poată azvârli până-n stele/ Țipătul nostru deznădăjduit”? „În stele”: adică spre Dumnezeu.

De unde a putut căpăta ideea sau simțirea că suntem „Războinici care au pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute”?

Iarăși, faptul că suntem războinici/ ostași ai lui Hristos și că purtăm un război permanent împotriva patimilor e  oglindirea unei gândiri ortodoxe, subliniată în cărțile filocalice și isihaste, dintre care foarte cunoscută este Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodimos Aghioritul, pe care o cunoscuse foarte bine și Eminescu la vremea lui.

A-l auzi pe Sorescu susținând că am „pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute” mi se pare un fapt cu totul neașteptat și greu, dacă nu imposibil de explicat prin portretul pe care, în general, i-l face critica literară.

Ca și în cazul lui Nichita Stănescu, deși nu a trăit cu multă vreme în urmă, nu știm mare lucru despre relația lui cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de faptul că, în opera lui, e de găsit o imagistică poetică provenind evident din surse ortodoxe și nu arar chiar poeme compuse într-o tonalitate creștină ireductibilă. La care putem adăuga iritabilitatea poetului față de ideologia dictaturii comuniste. Pe alocuri aflăm și informații de genul acesteia, spre exemplu, că duminică, 22 aprilie 1984, a participat la Slujba de Înviere la Biserica Visarion[1].

Revenind la plâns, și la Nichita Stănescu am întâlnit uneori, în versuri sibiline însă, ideea plânsului eliberator și mântuitor, pe care altădată am comentat-o astfel:

„„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot[,] nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”…(Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei)”[2].

Sau:

„Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng [Putrezirea calului]”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit. […] Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse”[3].

Sau:

„Întrebându-se „în ce biserică de piatră stau/ în genunchi de piatră, pietrele?”, poetul sugerează că pietrele își sunt biserici pentru ele înseși. Și, raportându-se la Lc. 19, 40 („De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”, Biblia 1914), Nichita afirmă, despre poezia sa: „Putem să spunem că am spus/ ceea ce spune piatra unei pietre/ când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoși/ Petre” (Desen pe o aripă). Căci piatra numită Petru a plâns…Adică: am strigat strigătul pietrei către alte pietre, către pietrele umane, către inimile împietrite. Am spus ceea ce strigă piatra sau ceea ce vestește al treilea cântat al cocoșului: pocăința. „Punctul meu de vedere e punctul pietrei” (Schimbarea la față). Pentru că, deși „s-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire” (Clipa cea repede, vol. Epica magna), poezia lui a actualizat acest tip de vorbire”[4]. Etc.

Ba chiar Nichita considera că poetul adevărat, inspirat de Dumnezeu, „El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine” (Contemplarea lumii din afara ei).


[1] Marin Sorescu, Jurnal VII, apud Ada Stuparu, Sonetele lui Marin Sorescu, Ed. Eikon, București, 2016, p. 121.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 6, Nichita Stănescu, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 215-216, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

[3] Idem, p. 568-570.

[4] Idem, p. 572-573.