Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în fața milostivirii lui Dumnezeu și a îndelungii Lui răbdări față de noi, fiecare dintre noi suntem un datornic [ὀφειλέτην]. Pentru că noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu: Lui îi datorăm viața, averea și mântuirea noastră. Din acest motiv, relația noastră cu Dumnezeu este relația dintre Stăpânul tuturor și robii Săi. Căci noi suntem robii Lui, pentru că El ne-a răscumpărat din mâna demonilor prin Botez și a sădit în noi viața Lui în dar.

Pentru că noi nu I-am dat Lui nimic ca să ne scape din robia amară a demonilor, dar El ne-a dat nouă tot ceea ce suntem și avem. Căci ființa și existența noastră umană sunt darurile Sale ontologice pentru noi, sunt darurile Lui constitutive, care ne-au constituit ontologic, dar, în același timp, tot daruri ale Sale sunt cele pe care le-am primit în viața aceasta și, în primul rând, mântuirea noastră. Pentru că noi ne mântuim în Biserica slavei Sale tocmai pentru că El, Fiul Tatălui, S-a întrupat și a pătimit și a înviat pentru noi și pentru mântuirea noastră, transfigurându-Și umanitatea Sa și îndumnezeind-o deplin și înălțând-o de-a dreapta Tatălui, ca prin ea să ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică.

Tot ceea ce El a făcut în locul nostru a făcut pentru noi, pentru mântuirea și sfințirea noastră. Căci nimeni, în afara Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, nu putea să ducă războiul îndumnezeirii în interiorul umanității sale și să se facă izvor de viață veșnică pentru toți oamenii. Dar când Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, asumându-Și în mod deplin și pentru veșnicie umanitatea Sa în persoana Sa dumnezeiască, El a actualizat cu adevărat și a desăvârșit firea umană asumată și prin aceasta a făcut-o izvor de viață veșnică pentru toți oamenii credincioși, adică pentru toți cei care vor crede în Dumnezeul treimic și se vor uni duhovnicește, prin slava Lui, cu El.

De aceea, noi suntem datornicii lui Dumnezeu cu totul, dar cărora El ne cere să avem milă față de cei împreună-datornici cu noi față de El, adică cu semenii noștri. Lucru pe care Domnul ni l-a predat în rugăciune, atunci când ne-a spus: „Și ne iartă nouă datoriile noastre [Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν], precum și noi iertăm datornicilor noștri [ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν]!” [Mt. 6, 12, BYZ].

Însă, pentru că datoriile [τὰ ὀφειλήματα] sunt traduse în ediția sinodală prin greșeli, iar datornicii devin, la rândul lor, greșiții noștri, credincioșii nu fac legătura între această cerere din rugăciune și parabola datornicului nemilostiv [Mt. 18, 22-35] de azi. Însă Domnul și în rugăciunea Sa, cât și în parabola de azi folosește același termen fundamental: pe cel de datornic. Căci dacă avem datorii față de Dumnezeu, atunci suntem datornici față de El. Și dacă, la rândul nostru, ca oameni, avem și noi datornicii noștri, atunci trebuie să fim iertători față de ei, după cum El este față de noi toți.

Numai că noțiunea de datornic din Evanghelie nu e una bancară, ci una soteriologică. Pentru că parabola de azi e despre mântuirea noastră, despre cum să ne facem proprii Împărăției lui Dumnezeu. Atâta timp cât Sfântul Matteos ne spune că „s-a asemănat Împărăția cerurilor omului împărat [ὡμοιώθη ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν ἀνθρώπῳ βασιλεῖ], care a voit să se socotească [în] cuvânt cu robii săi [ὃς ἠθέλησεν συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ].

Însă Omul Împărat, adică Hristos Dumnezeu, Se socotește cu noi în cuvânt în fiecare clipă! Pentru  că El ne cere permanent să facem decontul vieții noastre. Ne cere să ne justificăm mereu faptele, gesturile, cuvintele, privirile, atitudinile interioare. Ne cere să-I spunem deschis ce facem cu noi, cu viața noastră și cu relațiile pe care le avem în societate. Și noi ne găsim, de fiecare dată, cu totul datornici înaintea Lui, adică fiind și simțindu-ne mult păcătoși înaintea Sa. De aceea mărturisim cu toată ființa noastră: „fărădelegea mea eu o cunosc [τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] și păcatul meu înaintea mea este pururea/ totdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ps. 50, 5, LXX].

Pentru că avem conștiința acută a păcătoșeniei noastre, tocmai pentru că ne analizăm continuu interior viața noastră. Ne-o analizăm în mod tăios, ne notăm păcatele făcute și le spovedim. Nu le trecem cu vederea! Nu le minimalizăm! Căci păcatele minimalizate erodează conștiința de sine, o deformează. Păcatele ascunse și nespovedite, păcatele pentru care nu suferim se transformă în nesimțire interioară a lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Ele ne orbesc sufletul, ne fac să nu mai vedem în mod autentic lumea din jurul nostru și pe noi înșine și nici să avem o atitudine reală, adică una umilă, înaintea lui Dumnezeu.

Și când nu mai ți-e frică de Dumnezeu, când nu te mai simți rob al Lui și împreună-rob al Lui cu tot omul, când nu Îi mai dai răspuns zilnic pentru toate cele ale tale, atunci trăiești o viață relaxată potrivnică lui Dumnezeu și anacronică cu statutul tău de rob.

Pentru că în Mt. 18, 24-27 se vorbește despre statutul nostru de robi ai lui Dumnezeu și despre cum Se raportează El la noi, dacă noi Îi cerem să fie milostiv cu noi. Adică despre ce e bine să facem: să stăm în relație de supunere continuă față de Dumnezeu. Pentru că aceasta e normalitatea noastră, adică statutul nostru de robi ai Lui. Însă în Mt. 18, 28-30 e vorba despre nefirescul vieții noastre. Despre lipsa noastră de milă față de cei împreună robi cu noi.

Căci noi suntem „datornicul zecilor de mii de talanți [ὀφειλέτης μυρίων ταλάντων]” [Mat. 18, 24, BYZ] față de Dumnezeu, adică datornicii unei datorii nesfârșite, incomensurabile față de El! Pentru că așa e datoria mântuirii noastre: incomensurabilă. Pentru că Domnul nu a spus μυρίος ταλάντων [zece mii de talanți], ci a folosit G. pl. μυρίων [al zecilor de mii]. Și pe aceste zeci de mii nesfârșite le-a pus în contrast cu cei ἑκατὸν δηνάρια [100 de dinari] [Mt. 18, 28].

Pentru că întotdeauna e o nimica toată ceea ce noi iertăm confraților noștri, în comparație cu ceea ce El ne iartă nouă. Și contrastul acesta imens între nesfârșit și 100 e menit ca să ne umple întotdeauna de rușine. Pentru că noi îi iertăm pe cei împreună robi cu noi. Noi toți suntem în aceeași situație: de oameni păcătoși, de oameni care avem nevoie de mila lui Dumnezeu și pe care o primim din plin.

De aceea, dacă știm să cădem și să I ne închinăm Lui și să-I zicem Domnului: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ], și ne bucurăm de mila Lui [Mt. 18, 27] nu o dată, ci de mii de ori, cum nu știm să avem milă față de unul asemenea nouă? Ce fel de inimă avem noi, dacă nu ne-a pătruns deloc mila Lui?!! Ce fel de compătimire avem noi, dacă compătimirea Lui continuă nu ne-a învățat nimic?!!!

Însă noi ne comportăm samavolnic cu cei asemenea nouă. Noi uităm că am fost iertați de datoria noastră – de care am fost iertați nu pentru că meritam, ci din marea Lui milă față de noi [Mt. 18, 27] –, și de aceea ne descărcăm ifosele „superiorității” noastre închipuite pe cei împreună-robi cu noi [Mt. 18, 28]. Dar cei care sunt împreună-robi cu noi sunt părtași la aceeași mântuire cu noi. Ba, mai mult, mântuirea noastră ține de mântuirea lor și mântuirea lor ține de mântuirea noastră. Căci noi cerem ca Domnul să ne ierte, după cum și noi iertăm. Să ne ierte pe măsura conștientizării valorii iertării în viața noastră și a altora.

Pentru că atunci când am înțeles că fără iertarea altora, nici noi nu suntem iertați, nici noi nu suntem împăcați, nici noi nu ne simțim bine, cerem iertarea altora, după cum o cerem pe a noastră. O cerem cu aceeași nevoie profundă, pentru că pacea Lui coborâtă în noi și între noi este calea spre tot lucrul cel bun.

Însă a ierta nu înseamnă altceva decât a iubi. Îi iubești pe oameni și îi înțelegi și îi ierți, pentru că le vrei binele de aici și binele veșnic. Și când cerem iertarea noastră și iertarea oamenilor, noi cerem ca Dumnezeu să Își reverse iubirea Lui în noi toți. Cerem ca iubirea Lui să fie cea care ne unește și ne ține împreună.

Și acesta e marele adevăr: că iubirea ne ține împreună în Biserică, în familie, la locul de muncă, în societate! Iubirea, mai mult sau mai puțin curată și conștientizată, iubirea de Dumnezeu și de oameni, e cea care ne ține împreună și ne face să trăim în mod pașnic. Iar orice cădere din iubire, adică din grija și din respectul față de celălalt, e o perversitate.

Pentru că perversitatea este orice lucrare care se face per [prin] versio [întoarcerea] de la ceea ce este bine. Renunțarea la bine pentru a face un rău asumat e o perversitate. E o folosire nefirească a firii tale și a vieții tale. Pentru că firea și viața noastră ne-au fost date pentru ca prin ele să Îi slujim lui Dumnezeu și să trăim în comuniune cu confrații noștri. Trupul nostru, care este templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ] [II Cor. 6, 16, BYZ], și viața noastră, care este timpul mântuirii noastre[2], sunt darurile Lui pentru noi care trebuie să ne facă să fim într-o deschidere continuă față de El și față de semenii noștri.

…Observați, vă rog, că cel împreună-rob cu noi se roagă nouă de iertare cu aceleași cuvinte pe care noi le-am folosit în Mt. 18, 26 față de Dumnezeu! Căci fiecare dintre noi a strigat către El: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ]. De aceea, cel pe care noi nu-l iertăm, ni se roagă nouă: „Fii îndelung-răbdător asupra mea [Μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și îți voi plăti ție [καὶ ἀποδώσω σοι]!” [Mt. 18, 29, BYZ].

Și noi ce facem? Facem ceea ce spune Scriptura: „Dar el nu voia [Ὁ δὲ οὐκ ἤθελεν] [să-l ierte], ci, ducându-se, l-a aruncat pe el întru temniță [ἀλλὰ ἀπελθὼν ἔβαλεν αὐτὸν εἰς φυλακήν], până ce are să plătească ceea ce datorează [ἕως οὗ ἀποδῷ τὸ ὀφειλόμενον]” [Mt. 18, 30, BYZ].

Noi îl aruncăm pe aproapele nostru în temnița neiertării și îl lăsăm să plătească întruna pentru răutatea noastră. Și aceasta, când cel mai ușor pentru amândoi ar fi fost iertarea și trecerea peste diferend.

Căci, la urma urmei, ce nu se poate ierta? Se pot ierta minciunile, nedreptățile, prigonirile la adresa noastră. Poți înțelege motivele bădărane sau abjecte pentru care cineva a zis sau a făcut ceva împotriva ta. Pentru că dincolo de toate acestea stă nevoia noastră de iertare și de pace, de adâncă împăcare cu Dumnezeu și cu oamenii. Și cel care gândește așa, care gândește creștinește, care se gândește la binele său duhovnicesc, acela iartă primul, chiar dacă nu este iertat. Acela binecuvintează primul, chiar dacă nu e binecuvântat.

Însă, dacă nu ierți, atunci ești un rob rău în ochii lui Dumnezeu [Mt. 18, 32]. De ce? Pentru că Dumnezeu ți-a iertat ție toate datoriile tale [Mt. 18, 32], dar tu nu ai avut milă de un împreună-rob cu tine [Mt. 18, 33]. Pentru că mila, de fapt, ne face oameni autentici și moștenitori ai Împărăției Sale. Despre mila lui Dumnezeu și despre mila omului, ca învățare a milei Lui, e parabola de azi! Pentru că mila nu este un sentiment oarecare, nu e unul periferic, ci ea este o pornire a întregii noastre ființe spre a face bine semenilor noștri. Mila e dragostea noastră în manifestarea ei punctuală, în manifestarea ei care vizează un om, un grup de oameni cu nevoi speciale.

Mila e grija față de oameni, e respectul profund față de ei, e o străpungere la inimă, plină de dragoste, pentru nevoile reale din viața lor.

De aceea, dacă nu cunoști mila față de oameni și față de animale și față de păsări și față de insecte și față de întreaga creație, nu cunoști nici mila Lui față de tine. Pentru că mila Lui cea prea mare ne-a învățat să avem milă, să fim oameni miloși, să fim oameni care ne pătrundem la inimă de nevoile altora.

Mila Lui ne-a învățat să fim oameni!

Mila Lui ne-a făcut oameni!

Pentru că ce înseamnă să fii sensibil, dacă nu să îți pese de oricare? Și ce înseamnă să fii manierat, dacă nu arăți acest lucru față de toți oamenii? Și cum te-ai putea simți bine, dacă produci mult rău în viața celorlalți? Iar dacă nimic din această lume nu putem lua cu noi, în afară de ceea ce facem în sufletul și în trupul nostru, ce rost are să ne lipim de lucruri, dacă și așa vom fi despărțiți prin moarte, că vrem sau că nu vrem noi, de lucrurile acestei lumi?

…Vă spuneam duminica trecută faptul că „atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos”[3]. Și iată, azi, în Mt. 18, 34, ne întâlnim din nou cu urgia lui Dumnezeu!

Căci, „urgisindu-Se [ὀργισθεὶς], Domnul său l-a dat pe el chinuitorilor [ὁ Κύριος αὐτοῦ παρέδωκεν αὐτὸν τοῖς βασανισταῖς], până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui [ἕως οὗ ἀποδῷ πᾶν τὸ ὀφειλόμενον Αὐτῷ]” [Mt. 18, 34, BYZ].

De ce S-a urgisit pe el? Pentru că față de el, Dumnezeu era în relația de iubire și de milă, pe care o are față de toți oamenii. Dumnezeu nu acordă cuiva un statut preferențial, ci pe toți îi iubește deopotrivă și pe toți îi ajută să trăiască creștinește.

Tocmai de aceea, când cel care a beneficiat tot timpul de mila Lui se arată insensibil față de aproapele său, el ațâță, întărâtă, provoacă urgia lui Dumnezeu. Iar urgia Lui față de cei păcătoși e manifestarea iubirii Lui drepte față de ei și niciodată o calamitate sterilă.

Și cei care provoacă dureri, chinuri altora, au parte de sălășluirea împreună cu chinuitorii Iadului, cu demonii. Iar expresia „până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui” nu vorbește despre vreun sfârșit al Iadului și nici despre vreo echivalență între suferințele lui Dumnezeu pentru noi și suferințele noastre pentru păcatele noastre. Pentru că Iadul nu are sfârșit, după cum nu are nici Raiul, ci sunt veșnice, iar noi nu putem „plăti” niciodată prețul mântuirii noastre. Căci prețul mântuirii este „multa Sa iubire  [cu] care ne-a iubit pe noi [τὴν πολλὴν ἀγάπην Αὐτοῦ ἣν ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [Efes. 2, 4, BYZ] și ne iubește și ne va iubi.

De aceea, iubiții mei, cuvintele Domnului sunt acestea: „Așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă [Οὕτως καὶ ὁ Πατήρ Μου ὁ ἐπουράνιος ποιήσει ὑμῖν], dacă nu aveți să iertați fiecare fratelui său [ἐὰν μὴ ἀφῆτε ἕκαστος τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ], din inimile voastre, fărădelegile lor [ἀπὸ τῶν καρδιῶν ὑμῶν τὰ παραπτώματα αὐτῶν]” [Mt. 18, 35, BYZ]! Ce ne va face? Ne va da pe mâna chinuitorilor din Iad, dacă nu vom ierta în mod deplin, cu totul, din toată inima, fărădelegile aproapelui nostru.

Căci fărădelegile împotriva noastră sunt, în primul rând, împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă El ne cere să iertăm fărădelegile făcute împotriva Lui, dar care ne ating și pe noi într-o mică măsură, cum putem să nu ascultăm porunca Lui iubitoare de oameni? Pentru că porunca Lui ne cere iubire, milă, iertare, omenie. El ne cere să îndreptăm lucrurile rele din societate și nu să le ascundem.

Și îndreptarea noastră începe cu iertarea aproapelui nostru. Iertarea lui mă vindecă și pe mine și îl vindecă și pe el. Pentru că iertarea reciprocă înseamnă alungarea demonilor de la noi și chemarea slavei Lui în noi.

…Suntem cu 3 zile înainte de praznicul adormirii Născătoarei de Dumnezeu. De praznicul celei care ne-a făcut darul cel mai mare, nouă, tuturor oamenilor, acela că ni L-a adus pe Dumnezeu printre noi[4]. Căci atunci când spunem că ea este Θεοτόκος[5] [Teotocos], adică de Dumnezeu Născătoare, spunem că ea L-a născut cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și când, pe 15 august, prăznuim adormirea ei cea de scurtă durată, urmată de ridicarea ei și cu trupul la cer de către Domnul, și arătarea ei ca deplin desăvârșită și pururea rugătoare pentru noi, prin praznicul ei vestim tuturor măsura desăvârșirii noastre. Căci cea mai sfântă ființă a întregii creații e Preacurata Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoarea, cea care a urmat întru toate pe Dumnezeu.

Să ne rugăm, așadar, Născătoarei de Dumnezeu, ca să ne lumineze și să ne bucure și să ne întărească spre a prăznui cum se cuvine praznicul ei și să ne dea cuvânt spre bucuria și folosul tuturor! Amin.


[1] Începută la 8. 54, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 23 de grade.

[2] Căci „timpul este darul cel mai de preț al vieții noastre și avem două feluri de a folosi timpul pentru mântuire: în rugăciune și pocăință pentru păcatele săvârșite ca răscumpărare a timpului pierdut și în rugăciune și fapte bune ca rodire și sfințire a timpului. Când recunoaștem că mult timp am pierdut departe de Dumnezeu nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem îndată spre El până nu ajungem la mormânt, cum se spune în rugăciunile de la Vecernia Rusaliilor: „Mai înainte de a ne întoarce în mormânt, în- vrednicește-ne, Doamne, să ne întoarcem la Tine[!]”, cf. † Patriarhul Daniel Ciobotea, Cuvântul la Slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani (2015-2016),
http://basilica.ro/timpul-vietii-pamantesti-este-daruit-oamenilor-spre-a-se-pregati-pentru-viata-cereasca/.

[3] Cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/01/predica-la-duminica-a-x-a-dupa-cincizecime-2018/.

[4] „În omilia din 1 august 2018 de la parohia Târzii, Preasfințitul Părinte Ignatie [Trif] a atras atenția credincioșilor că Maica Domnului a făcut cel mai frumos dar [umanității]: [acela că] L-a adus pe Dumnezeu printre oameni”, cf. http://basilica.ro/maica-domnului-ne-a-facut-cel-mai-frumos-dar-l-a-adus-pe-dumnezeu-printre-oameni-episcopul-ignatie/.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοτόκος/.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas, cap. 18, 1-8, cf. BYZ

Next

Câteva precizări despre natura paradisiacă la Eminescu

7 Comments

  1. Anastasia L.

    Dacă ar ști oamenii câtă pace lăuntrică aduce iertarea, nu ar mai ști cum să ierte întruna celor care le-au greșit. Și mie mi-a venit foarte greu să iert multă vreme, nu în sensul că vroiam să mă răzbun și să plătesc cu aceeași monedă, dar îmi era greu să iert. Dar citindu-vă mereu predicile și ascultându-vă sfaturile am hotărât să mă las în voia lui Dumnezeu și să nu mă mai războiesc interior cu cei care mi-au făcut rău și care mă dușmănesc fără ca eu să le fi făcut nimic. Și când am hotărât să iert și să uit, m-am simțit dintr-o dată foarte eliberată ca de o povară mare, ca și câ nd n-aș mai fi avut griji și necazuri. Să ne trăiți, Părinte, Doamne ajută, rugați-vă pentru noi!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc foarte mult pentru confesiunea dumneavoastră, doamnă Anastasia! Mă bucur că s-au petrecut așa lucrurile! Și e adevărat: trebuie să învățăm să iertăm! De fiecare dată mai mult și mai cu smerenie, pe măsura conștientizării propriei noastre păcătoșenii. Și pe măsură ce iertăm, da, ne umplem de multă pace, de multă bucurie duhovnicească, de multă luminare sfântă. Toată binecuvântarea, Doamnă! Numai bine!

  2. Meletie Adelfos

    Binecuvântați! Părinte, nu suntem dispuși spre iertare pentru că nu ne imaginăm mânia lui Dumnezeu asupra noastră. Nu avem în minte focul răsplătirii Lui. Dacă ne-am pune în minte dreapta răsplătire pentru fiecare păcat al nostru din cele pe care le cunoaștem, ni s-ar schimba rapid atitudinea față de frații care ne greșesc.

    E adevărat că există și atacuri la adresa noastră care omenește nu se pot justifica și care sunt foarte greu de iertat pentru cei care nu sunt sfinți. Dar oricând ar trebui să avem conștiința că și noi păcătuim tot la fel de greu împotriva Celui care ne-a creat și ne-a mântuit pe noi și Care ne miluiește tot timpul.
    Sărut mâna, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Întru totul de acord, Frate Meletie! Dumnezeu să vă întărească și să vă bucure! Să aveți un praznic plin de frumusețe sfântă!

      • Meletie Adelfos

        Asemenea, Părinte, praznic plin de har și de bucurie! Doamne ajută!

  3. sofronie

    Păcatele noastre pe care le minimalizăm se fac pricină pentru toate căderile și nenorocirile noastre ulterioare. Chiar faptul că umblăm tot timpul tulburați și fără pace în suflet e un semn că avem păcate nepocăite înaintea lui Dumnezeu. Doamne ajută, rugați-vă și pentru mine păcătosul!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, tulburarea interioară e semn al păcatului! Vă doresc numai bine, domnule Sofronie! Și vă mulțumesc pentru comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno