Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Câteva precizări despre natura paradisiacă la Eminescu

Comentariile pe care le-am făcut, între 2007-2008, poemului Memento mori[2], le-am reluat și dezvoltat în anii următori în cărțile mele Eminescu și literatura română veche (Editura Universității din București, 2013, p.149-151, 191-192, 275-283, 326-352, 361-386, 409-419) și, respectiv, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua (Teologie pentru azi, 2015, p. 255-351)[3].

Am semnalat relația temei amintite cu Ps. 47 al Sfântului Dosoftei (Eminescu și literatura română veche, p. 326-327), dar nu am pus versurile în oglindă. O fac acum.

Versurile psalmului sunt următoarele:

Domnul este mare,
Lăudat și tare,
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste

De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă.

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemeiată,
De Domnul gătată;

În țara-i vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce Ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,

Cu curț[i] desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește.

Iar la Eminescu versurile sunt cele pe care deja le-am citat de multe ori, dar le reamintesc:

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră
, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oàze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. /…/

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Psalmul, în traducerea și versificarea Sfântului Dosoftei, se referă profetic la cetatea Sionului, a Ierusalimului ceresc și veșnic, despre care a scris Sfântul Ioannis Teologul în Apocalipsis.

Și tocmai acest amănunt este cel care l-a determinat pe Eminescu să vrea să contureze cumva, în mod plastic, în strofele citate (citatul este parțial), profilul paradisiac al naturii care înconjoară această cetate[4], apelând intens la izvoarele patristice și hagiografice (a se vedea Eminescu și literatura română veche[5], p. 339-353 și Epilog la lumea veche, p. 259-273, 335-340, 343).

În acest poem, Eminescu asumă această viziune religiei dacilor (despre motivații nu mai discut acum, pentru că le-am explicat suficient cu alte ocazii). Însă, în mod indubitabil, imaginația poetică a lui Eminescu a fost alimentată considerabil de sursele creștin-ortodoxe. Din păcate, până la studiile mele, nimeni nu a indicat influența covârșitoare a izvoarelor bisericești asupra peisajelor paradisiace din opera lui Eminescu. În sensul că s-a vorbit despre natura paradisiacă prezentă în lirica și nuvelele sale, dar nu și despre tipul de texte care i-ar fi putut sugera lui Eminescu acele configurări terestre și cosmice care au produs uimire și admirație între exegeți.

Pentru critica noastră literară, „paradisiac” sau „edenic” au devenit termeni tehnici, care nu au câtuși de puțin conotație religioasă. Astfel încât a defini un peisaj drept paradisiac nu înseamnă absolut nicio aluzie la textele canonice ale Bisericii Ortodoxe. Exegeza noastră a relevat caracterul edenic al naturii eminesciene fără ca prin aceasta să implice în discuție izvoadele ortodoxe, care nu au fost subînțelese niciodată în această paradigmă, oricât de paradoxal ar putea părea acest lucru unui om credincios.

Reamintesc, așadar, concluziile mele:

„Despre centralitatea edenică a peisajului eminescian se poate discuta foarte mult și se pot aduce ca probe pasaje foarte extinse atât din poeme ca Miradoniz sau Memento mori, cât și din nuvelele Sărmanul Dionis (paradisul lunar), Geniu pustiu (unde sunt reproduse trei vise paradisiace) sau Cezara (cu deja evocata insulă a lui Euthanasius).

Mai mult decât atât, toate aceste texte eminesciene conțin numeroase elemente în comun, între care mai frapante sunt cel al redimensionărilor cosmice și, respectiv, al centralității templului/ bisericii sau a palatului/ cetății în interiorul acestui spațiu edenic, însoțită de sugestia metalelor și a pietrelor prețioase […].

Esențial pentru noi este […] să recunoaștem faptul că fundamentalitatea codrului/ pădurii în poezia naturii din opera eminesciană, cu freamătul melodios al frunzișului, cu aromele/ miresmele de flori de tei, salcâmi, lilieci, covoarele de flori și cu oglinzile izvoarelor de argint, reprezintă un sigiliu, o marcă definitorie a perspectivei vizionare a literaturii vechi, care desemna Paradisul ca fiind veritabila patrie a ființei umane.

De asemenea, trăsăturile cadrului natural eminescian (ingenuitate, puritate, caracter auroral, virginal etc.), relevate insistent de exegeza eminescologică, se dovedesc a descinde din lecturile manuscriselor și ale cărților vechi. În timp ce icoanele stelelor și seducția lumilor siderale demonstrează o fericită contopire poetic-rațională cu iconostasul/ catapeteasma spațiului eclesial răsăritean și cu interpretarea sa ca văl/ simbol care intermediază traversarea într-o altă dimensiune existențială.

Nu doar miresmele năucitoare dezvăluie oroarea, repulsia față de moarte și descompunere, așa cum sesizau Mircea Eliade și, mai târziu, Negoițescu, dar și toată această avangardă vizionară dovedește o sensibilitate și o tensiune profundă a așteptării resurecției și a descoperirii eshatologice. Nimic nu indică o așteptare a Nirvanei, ci, dimpotrivă, așa cum remarca G. Gană, mortul eminescian e un contemplativ cu ochii larg deschiși spre minunile paradisiace”[6].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/.

[2] A se vedea și precizările pe care le-am făcut aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/21/memento-mori-si-nostalgia-paradisului-1/.

[3] Cartea a fost publicată și se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] A se vedea și articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/06/sfantul-efrem-sirul-si-dimitrie-cantemir/.

Acesta a fost publicat în cartea mea, Studii literare, vol. 4, Teologie pentru azi, București, 2018, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/.

[5] Reamintesc faptul că am republicat cartea, într-o a doua ediție, exclusiv online, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Iar fragmentul indicat, revăzut și adăugit, este între p. 539-561.

[6] Idem, p. 539, 555-556.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2018]

Next

Memento mori și nostalgia Paradisului [11]

2 Comments

  1. Ier. Grigorie

    Doamne ajută! Mulțumim pentru tot efortul de a face lumină în mințile oamenilor în privința lui Eminescu. V-am urmărit de mult stimată doamnă profesoară și comentariile dvs literare, în special pe Eminescu, m-au bucurat foarte mult. În vremea noastră când detractorii culturii și istoriei românești sunt aplaudați frenetic, e foarte necesar să mai existe oameni care opun rezistență răspunzând cu multă științăde carte, tact și înțelepciune. Vă mulțumesc cu prisosință pentru tenacitatea cu care îl scoateți pe Eminescu din conul de umbră al demonismului și pentru tot ce realizați, absolut mirific, împreună cu Părintele Dorin, pe platforma Teologie pentru azi. Mântuire tuturor să ne dăruiască Hristos Domnul Dumnezeul nostru și Preasfânta și Preacurata Lui Maică, ocrotitoarea lui Eminescu și a neamului nostru românesc! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc și eu foarte mult, Preacuvioase Părinte Grigorie, pentru căldura și entuziasmul încurajărilor, pentru consecvența cu care ne citiți și pentru rugăciuni. Mă bucur să aflu că exegezele mele au avut un ecou profund în sufletul sfinției voastre. Vă așteptăm să ne citiți în continuare și să comunicați cu noi cât mai des! Doamne ajută!

      Psa. Gianina Picioruș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy