Memento mori și nostalgia Paradisului [11]
Întorcându-ne la cursul poemului, şi Dacia cunoaşte distrugerea în cele din urmă. Vina, de data aceasta, este pusă de poet pe seama trufiei Romei.
Traian cucereşte Dacia, dar, pentru că a distrus acel mod arhaic şi armonios de vieţuire, în consonanţă cu ritmurile cosmice, aude blestemul regelui dac, Decebal:
– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi. /…/
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare,
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.
De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborî-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre – moarte legioane – punte
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi. /…/
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!
Prorocirile la care face referire Eminescu sunt de origine scripturală, ca și imprecația: „Vai vouă” (Mt. 23, 13-16; 23-29; Lc. 6, 24-26; 11, 42-52).
Atât erupţia vulcanului Vezuviu şi acoperirea cu lavă a oraşului Pompei[1] (la care se face aluzie într-o strofă pe care nu am mai reprodus-o), cât şi năvălirea popoarelor migratoare germanice, care jefuiesc Roma, sunt considerate de Eminescu drept pedepse divine pentru infatuarea romană.
Versurile pe care le-am subliniat probează înrâurirea Sfintei Scripturi asupra poemului eminescian, prin referinţa metaforică la prorocirile vechi, la atitudinea pocăinţei biblice (atribuită întregului pământ: „Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea”), cât şi prin reluarea cuvintelor Mântuitorului, cu care Acesta îi mustra pe fariseii şi cărturarii mândri: „vai vouă!”.
Întreitul vaier îi putea fi sugerat, deopotrivă, și de Cantemir:
„Pentru că bine Svântul Avgustin dzice: «Vai fericirii veacului acestuia! Vai o dată! Vai a doa oară! Și vai iarăși!”[2].
Poemul sfârşeşte în atmosfera cugetărilor despre deşertăciunea umană şi despre cât poate gândirea omenească a-L înţelege pe Dumnezeu şi lucrările Sale.
Tema poemului, memento mori, adică: „aminteşte-ţi că vei muri” reprezintă, pentru conştiinţa ortodoxă, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri ale pedagogiei patristice. În tradiția spirituală în care s-a născut și a murit poetul, se repetă mereu cuvintele Sfântului Antonie cel Mare[3]: Adu-ţi aminte de moarte şi nu vei greşi niciodată! (cf. Înț. lui Iis. Sir. 7, 38).
Aşa încât această vastă contemplare a istoriei universale, din acest poem, reprezintă o invitaţie la a înţelege, din panorama epocilor şi din tabloul civilizaţiilor, că sfârşitul omului, care se crede de sine stătător, stăpân pe soarta lui, este moartea. Moartea care i-a adus aminte şi lui Nabucodonosor că nu este el Dumnezeu, că nu este veşnic, ca şi altor stăpâni vremelnici ai lumii.
[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vezuviu.
[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 84.
[3] A se vedea: http://www.sfantulantonie.ro/.