Predică la Duminica a XII-a după Cincizecime [2018]
Iubiții mei[1],
experimentul Rosenhan a dovedit faptul că ne putem preface la infinit, fără să se prindă prea mulți oameni. Că vor fi foarte puțini cei care își vor da seama că nu suntem nebuni, dacă noi ne prefacem că suntem nebuni, dacă noi jucăm teatrul că avem probleme psihice grave[2]. Pentru că, dacă te prefaci că ești nebun, poți trece aproape în ochii tuturor drept nebun. Căci nouă ne place să-i catalogăm imediat, fără prea mult discernământ, pe oamenii cu probleme, să îi considerăm într-un anume fel și să ne separăm interior și faptic de ei. Tocmai de aceea, cei nebuni cu adevărat, dacă știu să se prefacă, trăiesc printre noi fără griji și fac tot felul de fărădelegi și nedreptăți, dar sunt considerați oameni „buni” până la proba contrarie, pe când, dacă ai ajuns să fii crezut nebun sau dacă te prefaci că ești nebun la nivel social, aproape toți te vor crede nebun, pentru că e confortabil să nu ai de-a face cu nebunii. Ne spunem nouă înșine: „Nebunii sunt cu cei ca ei, la ospiciu, pe când noi, aici, suntem cu cei sănătoși!” și am terminat în mintea noastră problema. Pentru că nouă ne plac aceste simplificări care nu au nimic de-a face cu realitatea. Ne place să credem că îi cunoaștem pe cei din jurul nostru, că ne cunoaștem familia, că ne știm foarte bine pe noi înșine. Și ne mințim în mod continuu cu presupusa noastră cunoaștere a altora datorită lenii de a gândi despre noi și despre alții.
– Și de ce nu ne dăm seama că cineva are o boală psihică gravă și că are nevoie de ajutorul nostru?
– Pentru că privim superficial oamenii, îi tratăm de la distanță, nu avem de-a face cu ei în mod real sau, chiar dacă am vrea să îi înțelegem, nu avem puterea să vedem cine sunt cu adevărat cei din fața noastră. Și cum i-am putea vedea pe alții, dacă pe noi înșine nu ne înțelegem? Sau cum am putea să înțelegem oamenii la modul profund, fără ajutorul slavei lui Dumnezeu? Căci Cel care ne luminează mintea ca să ne înțelegem și să îi înțelegem și pe alții e Dumnezeu. Dar dacă noi stăm tot timpul în întunericul patimilor noastre, cum am putea să vedem în sufletele oamenilor, fiind cu totul orbi duhovnicește?
De aceea, întâlnesc adesea oameni cu mari probleme psihice, de care nu se ocupă nimeni. Dar și cameleoni care pozează în oameni profunzi, raționali, chiar „duhovnicești”, ei fiind până în gât în patimi și în obsesii grosiere. Dar pentru că mai nimeni nu are puterea de a le înțelege cameleonismul și problemele lor sufletești, ei trec, din păcate, drept „garanții” normalității noastre…
Tot la fel, cei care se prefac că sunt bucuroși, că sunt împliniți în viața lor, că familia lor e ok din toate punctele de vedere, că banii le aduc toată fericirea de care au ei nevoie, îi mint aproape pe toți cu bucuria lor aparentă, falsă, afișată.
Pentru că un om, atunci când vrea să mintă, începe să dea detalii tot mai realiste. Și dacă are nevoie să inventeze povești nesfârșite despre sine, atunci nu se simte deloc bine. Deși, de la un moment dat încolo, specialiștii în minciună sunt cei mai expliciți, pentru că nu mai au simțul realității. Nu mai știu până unde pot minți…
– Și de ce nu-l mai au?
– Pentru că trăiesc de prea mult timp în minciună. Și-au construit în mod meticulos o biografie paralelă cu realitatea, muncesc continuu la rescrierea ei și vor ca toți să le creadă plastografia. Dar, dacă îi cunoști de ceva vreme pe experții în minciună, îți dai seama că ei nu au nicio direcție, că nu merg spre nicăieri, că nu au niciun ideal, că nu fac nimic toată ziua, tocmai pentru că nu au niciun scrupul. Modul lor de a fi e penibil, pentru că ei nu fac nimic ziditor, nimic fundamental în viața lor, dar sunt experți în a-și ecraniza viața.
Când ți-o povestesc, viața lor pare un film de Oscar, numai că ea nu are însușirea cea mai importantă: nu are realitate. Viața lor e o mascaradă de vorbe. Căci în spatele vorbelor nu stă nimic, în afară de niște oameni goi, singuri și plictisiți de ei înșiși…
…La prima vedere, cel care a venit și a zis: „Învățătorule cel bun [Διδάσκαλε ἀγαθέ], ce bine să fac [τί ἀγαθὸν ποιήσω], ca să am viață veșnică [ἵνα ἔχω ζωὴν αἰώνιον]?” [Mt. 19, 16, BYZ], pare un om bine intenționat. Pare să fi venit pentru lucruri mari, sfinte. Pare să fie un om de viitor…
Numai că atunci când Domnul îi spune că intrarea în viață, în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, se face prin păzirea poruncilor Lui [Mt. 19, 17] și, la cererea lui, Domnul îi spune care sunt poruncile [Mt. 19, 18-19] care te fac viu, tânărul Îi răspunde cu multă suficiență: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețea mea [Πάντα ταῦτα ἐφυλαξάμην ἐκ νεότητός μου]! Ce încă îmi lipsește [τί ἔτι ὑστερῶ]?” [Mt. 19, 20, BYZ].
Poate că tânărul le-a păzit, cum credem mulți dintre noi că păzim poruncile lui Dumnezeu…dar le-a păzit după mintea lui, fără consecințele reale ale înduhovnicirii personale. Le-a păzit după cum le-a înțeles el, în mod literalist și exterior sieși, adică nu le-a păzit deloc. Tocmai de aceea el era un om suficient sieși, un om care credea că le știe pe acestea, că are experiența lor, că e un om religios…
Pentru că tânărul nostru nu avea 80 de ani, ci să fi avut acolo vreo 20, dar se credea de 80 de ani la înțelepciune și experiență! Avea o părere hiperbolizată despre sine. El nu știa cu adevărat ce aduc în om poruncile lui Dumnezeu, ce sfințenie aduc ele, dacă le împlinești cu adevărat, și cum acestea ne împlinesc cu totul, și de aceea el era absorbit de ideea de performanță.
El se compara cu Domnul în mod nesimțit și credea că, dacă mai află de la El câteva lucruri, o să fie și el „un om desăvârșit”. Pentru că așa fac tinerii mândri, când vin la oameni duhovnicești în vizită: vor să afle lucruri care să îi facă în câteva zile …„desăvârșiți”!
Nu le place să le spui că poruncile lui Dumnezeu sunt singurele care ne curățesc de patimi, ne luminează și ne desăvârșesc și că acelea stau mereu în fața lor și nu le împlinesc deloc!
Nu le place să le spui patimile lor și neștiințele lor inadmisibile de la o anumită vârstă!
Nu le place să le spui că nevoința zilnică înseamnă împlinirea noastră!
Pentru că ei cred, în înfumurarea lor, că tu, omul duhovnicesc, știi „o șmecherie” pe care ei nu o știu și, dacă le-o spui și lor, devin și ei „duhovnicești” și „nevoitori” ca tine. Devin și ei „celebri”.
Căci dacă tânărul ar fi împlinit cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, el s-ar fi simțit cu totul împlinit în viața lui, pentru că ar fi fost cu Dumnezeu. Nu ar mai fi cerut „mai mult” sau nu ar fi dorit „o desăvârșire rapidă”, pentru că ar fi știut că în viața duhovnicească toate vin la timpul lor.
Pentru că cei care sunt plini de slava lui Dumnezeu sunt cu Dumnezeu și ei nu vor „mai mult” de-atât, ci vor doar să se împlinească voia lui Dumnezeu întru ei în mod zilnic, în mod continuu. Așa cum vedem că trăiau Sfinții Simeon și Anna, care așteptau pe „Mângâierea lui Israil [Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ]” [Lc. 2, 25, BYZ], adică pe Domnul.
Căci cel care împlinește poruncile lui Dumnezeu, acela Îl așteaptă în mod continuu pe Domnul. Așteaptă ca El să Se reveleze pe Sine în viața lui, să îi reveleze voia Lui cu el. Căci conținutul poruncilor Sale constă tocmai în cunoașterea directă, personală a lui Dumnezeu. Dacă le împlinești cu adevărat, dacă împlinești poruncile Lui cu adevărat, atunci El Se revelează pe Sine cu adevărat în mod conștient, în mod simțit duhovnicește în viața ta.
Dar dacă poruncile Lui nu Îl aduc pe El în viața ta, dacă ele nu te intimizează cu Sine, dacă ele nu te introduc în slava lui Dumnezeu, în care El să Se reveleze ție, nu împlinești deloc poruncile Lui. Ci doar crezi că le împlinești…așa cum făcea și tânărul din Evanghelie, care credea că „a terminat” poruncile și că are nevoie de „ceva mai mult” decât acelea care te introduc în intimitatea cu Dumnezeu.
Însă noi nu avem nevoie decât de poruncile Lui, ca să Îl cunoaștem pe El! Noi avem nevoie să intrăm în porunci, adică în viața cu Dumnezeu și, în comuniune cu El, să fim învățați de El cele ale Sale. Pentru că poruncile Lui sunt ușa spre El. Ușa duhovnicească ce ne introduce în intimitatea lui Dumnezeu.
De aceea, când Domnul a vrut să îl scoată pe tânăr din mințirea de sine, din biografia romanțată creată în mod mincinos de mintea lui, El l-a pus față în față cu viața lui. Și i-a spus: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], du-te [ὕπαγε], vinde averile tale [πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα] și dă celor săraci [καὶ δὸς πτωχοῖς] și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ] și vino, urmează-Mi Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ].
Iar Domnul, iubiții mei, i-a cerut cel mai ușor lucru tânărului! Pentru că un tânăr nu ajunge foarte bogat din munca sa, ci din averea primită de la părinții lui. Și de lucrurile pentru care nu ai trudit, te poți despărți foarte ușor. De aceea, a te despărți de averi și a-I urma lui Hristos atunci când ești tânăr e foarte ușor. Pentru că nu ai o viață a ta, o familie a ta și, dacă ai primit averi, ele nu ți-au pus capac, nu te-au făcut să fii un împătimit pentru ele.
Dar când Sfântul Matteos ne spune: „Și tânărul auzind cuvântul a plecat întristat [Ἀκούσας δὲ ὁ νεανίσκος τὸν λόγον ἀπῆλθεν λυπούμενος], căci era având averi multe [ἦν γὰρ ἔχων κτήματα πολλά]” [Mt. 19, 22, BYZ], ne vorbește despre ce grea patimă e alipirea de lucruri, de bunuri, de averile tale. Despre cât de nocivă e patima aceasta, care distruge și tânăr și bătrân.
Căci dacă te gândești la cel bătrân, care a strâns și a strâns și a furat și a făcut fărădelegi pentru averea lui și de aceea ține cu dinții de ea, îl crezi că patima e înrădăcinată adânc în el și îi e greu să se lepede de ea. Dar tânărul, care primește averi multe, când se împătimește așa de repede de ele? Te poți împătimi de averi la 10, la 15, la 20 de ani, când încă nu cunoști prea bine ce să faci cu ele sau le risipești pe toate mofturile?
Însă Domnul a scos în evidență alipirea de averi a tânărului, pentru ca să ne arate că tânărul nu avea nimic de-a face cu poruncile Sale. Căci primul lucru pe care îl învățăm atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu, când împlinim voia Lui, e că El este mai important decât orice altceva. Și, prin aceasta, începem să ne dezlipim de lucruri și de iubiri pătimașe. Dacă nu ne simțim tot mai liberi de lumea aceasta împlinind voia lui Dumnezeu, atunci suntem niște farsori. Așa cum era tânărul acesta, care pretindea că face voia lui Dumnezeu și că este un om religios!
Căci dacă ar fi făcut voia lui Dumnezeu, atunci nu ar fi fost alipit de averile sale. Și dacă ar fi dorit viața cu Dumnezeu, atunci el L-ar fi urmat numaidecât pe Domnul, ca toți ceilalți Apostoli ai Lui. Căci omul tânăr și credincios e un om entuziast, un om care dorește lucruri mari, desăvârșite. Și pe el e nevoie doar să îl chemi la voia lui Dumnezeu, că el imediat vine.
Dar când nu mai vine, atunci e semn că s-a prins în vreo patimă nenorocită. Și fie că e vorba de desfrânare sau de beție sau de droguri sau de delincvență sau de toate la un loc, tânărul rămâne în ele, în aceste patimi, dacă nimeni nu îl ajută să se vindece…
– Ce a făcut Domnul cu acest tânăr?
– I-a dat masca jos de pe față! L-a arătat așa cum era: un lăudăros și un împătimit pentru traiul bun. Se lăuda că împlinește poruncile lui Dumnezeu, dar nu le cunoștea interior, nu cunoștea consecințele lor dumnezeiești în viața omului și, când a fost chemat la viața evanghelică, la viața cu Dumnezeu, el a preferat averile sale. Și ori de câte ori preferăm altceva decât pe Dumnezeu, preferăm patimile noastre. Ne preferăm pe noi în locul Lui.
Și tocmai de aceea, pentru că ne preferăm patimile, „cu greu va intra cel bogat întru Împărăția cerurilor [δυσκόλως πλούσιος εἰσελεύσεται εἰς τὴν Βασιλείαν τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 19, 23, BYZ]. Cel bogat în patimi cu greu va intra în Împărăție, pentru că nu-l interesează Împărăția, nu face eforturi pentru Împărăție. Căci eforturile pentru Împărăție înseamnă tocmai să te curățești de patimi. Și dacă te curățești de patimi, atunci ți-e foarte ușor să renunți la averi, la obiceiuri păcătoase, la cinstiri false, la prietenii pătimașe.
Așa că Domnul nu a cerut un lucru greu tânărului, atunci când i-a cerut să renunțe la averile sale primite de la părinți. Dacă tânărul ar fi fost un tânăr, adică un om nepervertit, ar fi făcut asta imediat. Așa după cum, dacă copilul e copil, lui îi e foarte ușor să te creadă când îi spui ceva, pentru că el crede orice îi spui. Și dacă îl iei de mână și îi spui că îl duci să îi dai o înghețată, el merge imediat cu tine, pentru că nu cunoaște teama. Cunoaște teama doar cel care a avut de-a face cu răufăcători, doar cine a cunoscut faptul că oamenii pot face rele incalificabile. Tot la fel, cunoaște „valoarea” averilor pentru plăcere, doar cel care a început să înțeleagă câte plăceri se pot cumpăra cu bani.
De aceea, tânărul nostru nu era un om religios, ci un petrecăreț în inima lui. Pentru că el începuse să știe din plin câte plăceri se pot cumpăra cu bani…Și de aceea a zis să rămână cu plăcerile decât cu desăvârșirea duhovnicească.
Numai că, aidoma lui, face majoritatea oamenilor de azi!…Pentru că ei se gândesc la „binele” grosier, la „binele” de acum, și nu la viața cea duhovnicească. Și cei mai mulți oameni „se păstrează” pentru patimile lor și nu pentru Dumnezeu. Cei mai frumoși oameni fac bani din frumusețea lor exterioară, trecătoare, cât ține ea (și nu ține mult!), pe măsură ce se urâțesc interior din cale afară.
Așa după cum o tânără, pe Facebook, dedesubtul iconului ei, a scris: „Mai bine o diavoliță sexy decât o prefăcută bisericoasă”. Și da, tânăra arăta bine…dar numai pe afară! Pentru că și tânărul părea religios la nivel de limbaj, dar nu și la nivel de viață. Iar dacă nu vrei să fii o prefăcută, atunci poți să fii o Sfântă a lui Dumnezeu. Căci Sfinții sunt cu adevărat frumoși, atât pe afară, dar, cu precădere, pe dinăuntru. Pentru că frumusețea lor e slava lui Dumnezeu.
…În istorie, Sfinții nebuni pentru Hristos, cei care au mimat nebunia pentru ca să-I slujească în mod aspru lui Dumnezeu, au fost înțeleși foarte puțin. Doar câțiva din jurul lor i-au înțeles. Ceilalți i-au tratat ca pe niște nebuni veritabili.
Astăzi însă oricine poate fi considerat „nebun”, dacă interesele unora o cer. Decredibilizarea ta se poate face constant, dacă stai ca un nod în gât cuiva. Pentru că despre oricine se poate spune orice, adică se poate inventa orice acuză la adresa noastră.
Însă percepția publică asupra ta nu are nimic de-a face cu modul în care te vede Dumnezeu. Pentru că El ne vede așa după cum suntem noi și nu după cum spune unul sau altul că am fi. El ne vede cu totul adevărat, în mod deplin, în tot adevărul nostru, în comparație cu noi înșine, care ne putem vedea în mod deformat viața interioară. De aceea, dacă dorim să ne vedem așa cum suntem și să îi înțelegem și pe alții, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Să ne lumineze întunericul interior al patimilor noastre, pentru ca să ne vedem așa cum suntem. Căci mântuirea noastră este cu putință numai cu Dumnezeu [Mt. 19, 25-26]. Amin!
[1] Predică începută la ora 9. 56, în zi de marți, pe 14 august 2018. Soare, 24 de grade.
[2] A se vedea: https://incredibilia.ro/experimentul-rosenhan-pacienti-psihiatri/ și https://en.wikipedia.org/wiki/Rosenhan_experiment.