Memento mori și nostalgia Paradisului [12]
Facem o paranteză aici, care este importantă, pentru a ne reaminti că tema cugetării la moarte a fost una centrală în medievul românesc și a continuat să fie un subiect esențial și determinant în literatura preromantică și romantică. Nu este superfluă această scurtă recapitulatio[1], pentru că Eminescu nu trebuie cu totul decontextualizat și dezrădăcinat din pământul epocii lui, chiar dacă își depășește cu mult atât predecesorii, cât și contemporanii.
E bine să avem întotdeauna în vedere tradiția și pragul antecedent al cugetării poetice și filosofice românești, pentru a nu ajunge în derivă cu interpretarea, la țărmuri mult prea îndepărtate de adevăr.
Reducem așadar în atenție problematica meditațiilor (Memento mori este și ea o meditație pe tema ruinelor, a ruinelor istorice și a ruinelor gândirii), reprezentând esența romantismului pașoptist și a filosofiei epocii noastre romantice, și reamintim că meditațiile în versuri au fost precedate de un mult mai amplu exercițiu al lor în proză lirică, adesea ritmată și chiar rimată. Astfel,
„În proza noastră romantică, meditația ocupă, statistic, primul loc (s. n.) […]. Noua specie atacă constant marile teme ale epocii: ireversibilitatea timpului, raportul dintre uman și divin, locul omului în univers, în dispreț manifest față de orice preocupare contingentă”[2].
„Marile teme ale epocii” evocate ni se par…medievale. Sau cel puțin au o nereprimată coerență și convergență cu cele medievale. S-a schimbat numai parafa, adică modul percepției, și au devenit brusc romantice.
Pe de altă parte, această metamorfoză – deși forțată și exagerată, repet, de percepția critică modernă – demonstrează că o gândire tradițional-bizantină, ortodoxă, are, chiar și pentru scepticismul criticii moderne, destulă forță lirică și filosofică interioară pentru a fi repartizată în specia proză poetică filosofică și romantică.
Mai departe, Mihai Zamfir[3] remarca faptul că
„distincția dintre proza poetică și proza faptică nu este nici pe departe o inovație a epocii pașoptiste. Am căutat să arătăm […] că existența celor două registre este o permanență a culturii și că nu există fază în evoluția vreunei literaturi europene în care opoziția să lipsească. De aceea, ar fi o greșeală să credem că literatura română veche și cea premodernă n-au cunoscut acest dublu registru (s. n.)”[4].
În ce privește temele meditațiilor pașoptiste,
„…melancolia și deprimarea stăpâneau puternic conștiințele romantice. Gândul dispariției este permanent și neliniștitor. Meditațiile privesc în majoritate timpul, moartea și viața iluzorie a omului (s. n.); gândurile discrete ale lui J. J. Mány sunt străbătute de o disperare rece:
«Timpul e o clipă; petrecerea noastră pe pământ e o curgere din clipă-n clipă. Toată viața pământească e o zi de naștere a eternităței, carea este dincolo de plăsmuirea noastră și dincoace de mormânt, pe carea noi tocmai pentru aceea ar trebui ca să o luăm la socoteală cu o simțire și voioșie mai mare. Aceea însă trece ca un discurs.
Așa e! Clipele decurg repede, râul vieței se strecoară cu iuțeală, se prăvale între undele timpului, fuge pentru totdeauna în nereîntorcânda noapte a mormintelor, la a căror țărmuri stăm nesiguri ca arina [termen arhaic, regăsibil în psalmii lui Dosoftei, spre exemplu] și privim cu înfiorare în țara nemărginimei. […]
Nașterea e începutul morței, ea e asemenea lumânării, carea după ce s-a aprins, începe numaidecât a se consuma. Fiecare clipă a zilelor noastre, întocmai ca timpul, are secerea sa. […] Oamenii sunt îngeri [ființe spirituale], carii numai câteva zile, însărcinați cu o povară grea, cu pasuri clătinate, călătoresc printr-o vale mocirloasă și cu multă osteneală se suie-n sus pe costele lunecoase a unei stânci înalte». (La începutul noului an, [în rev.] Foaie pentru minte, VIII, 1845, nr. 2 [8 ian.], p. 9-10).
S-ar părea că aproape aceeași termeni revin la Asachi și că meditațiile scriitorului moldovean completează pe cele ale lui Mány. Totalitatea operelor în proză ale lui Asachi reprezintă o psalmodie tragică (s. n.); fiecare an nou era salutat în Albina românească cu rânduri ca cele de mai sus”[5].
Este o altă față a poetului petrarchist Asachi.
Pe de altă parte, citind aceste rânduri, am putea să-l declarăm pe Miron Costin primul nostru poet romantic. Și aceasta pentru că sursa fundamentală a acestui tip de meditații este însăși Scriptura, care a alimentat deopotrivă și paginile literaturii noastre vechi, înfiorate de zbuciumul lumii și de zădărnicia celor omenești sub sabia morții.
Asemenea observații meditative se regăsesc și în vechile noastre cazanii, cronografe sau letopisețe ori în psalmii versificați ai lui Dosoftei. În mod cert, această reflexivitate le suna cunoscut pașoptiștilor.
În poezia Cerul stelit a lui Asachi (deși nu este tocmai un text original, ci mai mult o preluare), înainte de pașoptiști și de Eminescu,
„neliniștea tăcerilor stelare și angoasa inextingibilă se găsesc prefigurate în aceste rânduri cu adevărat premonitorii:
«Când pere sara lumina cea frumoasă a zilei, când umbre întunecoase acopăr politii, sate, câmpii și munți, când amuțește vuietul cel mare al vieței și toți muritorii obosiți, toate făpturile viețuitoare zac în somn; când tot pământul, ca un mort, s-acufundă în mormântul cel întunecos, atunci se înalță noaptea în a ei măreață serbare; și din ceriu lucesc asupra tunericului nostru stelile cele vecinice; noi nu mai vedem pământul nostru în a sale frumusețe și sălbăticiuni – ci numai lumi streine, care din noianul lumei ni surid cu plăcere.
Fiecare noapte-mi înfățoșază icoana morței mele. Somnul, fratele morței, voiește a-mi închide ochii; oasele mele doresc răpaos; lumea nu mai are un har pentru mine; pământul tunecos au pierdut lumina și podoaba sa; ceriu nu mai strălucește. Când odineoară moartea va închide ochiul meu cel obosit și viața în veci se va întuneca – când toate voi pierde –, atunci îmi va luci numai ceriul, atunci numai, strălucind, mi se va deschide Vecinicia»”[6].
Aceste texte sunt cel mai adesea preluări sau prelucrări, de către autorii români, ale unor meditații din literatura franceză (sau de limbă franceză), însă chiar faptul că s-au oprit la acest tip de cugetări dovedește existența unei tradiții îndelungate, înrădăcinate prin scrierile literaturii noastre vechi, tradiție pe care pașoptiștii căutaseră numai să o îmbrace în veșminte literare noi. Substanța ideatică, profund creștină, a unor astfel de meditații, o descoperim infiltrată adânc și în poezia și filosofia lui Eminescu, cu precizarea că apelul lui Eminescu la literatura română veche a fost cu mult mai profund și mai substanțial decât al pașoptiștilor.
Reamintim că, într-unul din proloagele la Mineie, regăseam (am văzut în volumul anterior al cărții de față [adică: Epilog la lumea veche, vol. I]) reprezentată ideea readucerii la neființă a totului, dar nu cu sensul nihilist sau budist care a fost ulterior imprimat în interpretarea versurilor eminesciene.
Echivocurile interpretative pot fi generate și întreținute și de o expresivitate cu semnificații distincte de ceea ce putem percepe dintr-o lectură primară și sumară.
E de ajuns să ne uităm numai la ultima frază din textul de mai sus al lui Asachi: la început pare a enunța o perspectivă sumbră, pesimistă, chiar atee („Când odineoară moartea va închide ochiul meu cel obosit și viața în veci se va întuneca – când toate voi pierde –”), pentru ca finalul să dezvăluie o atitudine aflată exact la antipod: „atunci îmi va luci numai ceriul, atunci numai, strălucind, mi se va deschide Vecinicia”.
Dacă luăm în considerare productivitatea genului, a acestui tip de meditații, asupra căreia ne avertizează Mihai Zamfir, putem să conchidem că Eminescu avea la dispoziție o tradiție internă, destul de amplă, pe fundamentele căreia își putea dezvolta…pesimismul.
Această filosofie curge însă în matca Psaltirii, a Ecclisiastisului și a altor cărți din canonul biblic (sau fragmente), din care derivă. Ea ne prezintă doar o filă din existența umană pământească, dramatică, și nu învederează destinul uman în eternitate.
E aceeași viață a lumii pe care o descria Miron Costin, reactualizată și ramificată. Cugetările de acest gen erau o constantă a scriiturii, dar și a…filosofiei cotidiene a scriitorilor.
Vorbind despre lirica pre-eminesciană, Mircea Anghelescu preciza:
„deși unic, Eminescu n-a apărut, ca Luceafărul, din neant, din haos, ca o enigmă n-esplicată. […] asemenea sonuri…au existat și mai înainte, la Asachi […] sau la Alexandrescu […] sau, mai înainte încă, la Dosoftei”[7].
Finalitatea existenței pământești fiind destul de clară, este normal ca ochii spiritului să se îndrepte interogativ asupra destinului și a rolului său în eternitate.
[1] În latină: recapitulare.
[2] Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, Ed. Minerva, București, 1971, p. 83.
[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Zamfir.
[4] Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, op. cit., p. 90-91.
[5] Idem, p. 101-102. [6] Idem, p. 102-103.
[7] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, op. cit., p. 149.