Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a XIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

parabola de azi [Mt. 21, 33-44] a fost prefațată de sublinierea tăioasă a Domnului, „că vameșii și curvele [ὅτι οἱ τελῶναι καὶ αἱ πόρναι] intră înaintea voastră întru Împărăția lui Dumnezeu [προάγουσιν ὑμᾶς εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεου]” [Mt. 21, 31, BYZ].

– Care voi?

– Cei care, ieri și azi, nu ne-am crezut și nu ne  credem păcătoși notorii. Cei care nu ne simțim că am fi de râsul lumii. Pentru că mulți dintre noi admitem ca „păcătoși” doar pe cei cu păcatele la vedere, precum cei care iau mită sau cei care se culcă cu alții pentru bani, și minimalizăm păcatele ascunse, păcatele cu adevărat mari și grele, pe care nu ne temem să le înmulțim. Și nu ne temem să le înmulțim, pentru că nu știe nimeni că le facem. Căci dacă ne-ar ști și am ajunge de râsul lumii, ne-am teme să le facem.

Tocmai de aceea, cei cu păcatele la vedere, fiind judecați și minimalizați de mulți oameni, se întorc mai degrabă la pocăință și intră întru Împărăția lui Dumnezeu, în comparație cu cei care păcătuiesc în ascuns și nu se pocăiesc pentru păcatele lor.

Căci acesta e sensul cuvintelor Domnului: în Împărăția Mea intră cei minimalizați de către mulți, dar care se întorc la Mine cu multă pocăință. Pentru că oprobriul public poate fi mântuitor, atunci când înțelegem că oamenii disprețuiesc păcatele noastre. Pentru că disprețul lor poate naște în noi conștiința că Dumnezeu cu atât mai mult disprețuiește păcatele noastre, dacă oamenii pot produce atâta suferință prin disprețul lor la adresa vieții noastre păcătoase.

Și continuă Domnul: „Căci a venit către voi Ioannis [Ἦλθεν γὰρ πρὸς ὑμᾶς Ἰωάννης][Botezătorul], în[tru] calea dreptății [ἐν ὁδῷ δικαιοσύνης] și nu ați crezut lui [καὶ οὐκ ἐπιστεύσατε αὐτῷ], dar vameșii și curvele au crezut lui [οἱ δὲ τελῶναι καὶ αἱ πόρναι ἐπίστευσαν αὐτῷ]” [Mt. 21, 32, BYZ]. A venit Sfântul Ioannis către cei credincioși, ca să le vorbească despre dreptatea lui Dumnezeu, despre viața sfântă, dar credincioșii nu l-au primit, pentru că trăiau în suficiența lor. Considerau că credința nu are nevoie de pocăință și de o continuă schimbare a vieții. Dar l-au primit cei care au simțit că au nevoie să se pocăiască, adică cei disprețuiți de către mulți, ca vameșii și curvele.

Fapt pentru care, Domnul continuă și spune: „iar voi, văzându-i [pe cei care se pocăiau], nu v-ați pocăit după aceea, [ca] să credeți lui” [Ibidem], Sfântului Ioannis. Nu v-ați pocăit nici la predica Sfântului Ioannis Botezătorul, nici când i-ați văzut pocăindu-se pe cei păcătoși. Pentru că voi vă credeți „Drepți”, voi vă credeți „ai lui Dumnezeu”, dar nu împliniți voia lui Dumnezeu.

Și pentru ca să le vorbească despre ei înșiși, pentru ca să pună în oglindă chipul lor real, păcătoșenia lor cea plină de orgoliu, Domnul spune parabola păzitorilor de vie celor criminali.

– Adică ce face Domnul acum?

– Îi întărâtă, îi enervează la culme, pentru că le vorbește în mod explicit despre istoria crimelor lui Israil împotriva Sfinților Lui și despre ei, cei din fața Sa! Și cei atinși de parabola Lui s-au manifestat ca atare: „Și auzind arhiereii și fariseii parabolele Sale [Καὶ ἀκούσαντες οἱ ἀρχιερεῖς καὶ οἱ Φαρισαῖοι τὰς παραβολὰς Αὐτοῦ], au cunoscut că despre ei zice [ἔγνωσαν ὅτι περὶ αὐτῶν λέγει]” [Mt. 21, 45, BYZ]. Că despre ei zice adevărul. Că ei sunt aceia din parabolă.

Și pentru că lor le plăcea să ascundă murdăria neamului lui Israil sub preș și nu să se pocăiască pentru ea, căutau să Îl omoare pe Domnul. Căci, în mod pueril, ca și părinții lor, considerau că dacă îi omoară pe Sfinți, atunci scapă cu adevărat de ei. Fapt pentru care ei asta făceau: „și căutând să-L prindă pe El, se temeau de mulțimi, deoarece ca Profet Îl aveau pe El” [Mt. 21, 45, BYZ].

Adică mulțimile Îl considerau că e Profet, că e Profetul lui Israil din vremea lor, iar vameșii și curvele se pocăiau la predica Lui, dar nu se pocăiau și oamenii religioși, cei care credeau că Îl cunosc pe Dumnezeu și Îi slujesc Lui. Căci religioșii lui Israil stăteau față în față cu Dumnezeu întrupat și prezența Lui nu îi smerea, ci îi sataniza.

Însă acesta e Dumnezeul nostru! Dumnezeu este întotdeauna incomod pentru cei păcătoși. Dumnezeu îi indispune pe cei păcătoși, îi enervează la culme, îi scoate din sărite, pentru că El Se ia la ceartă cu criminalii religioși. Nu îi menajează.

– Și de ce ar fi fost arhiereii și fariseii lui Israil niște criminali religioși? Pentru că erau urmașii celor care îi omorâseră pe Sfinți sau pentru că plănuiau, la rândul lor, moartea Lui?

– Pentru că repetau în ei înșiși istoria infamă a lui Israil împotriva Sfinților Lui. Pentru că, la fel ca părinții lor, și ei știau cine este Cel din fața lor, pe Care ei căutau să-L omoare. Părinții lor știuseră că ei îi chinuie și îi omoară pe Profeții lui Dumnezeu dar, cu toate acestea, au mers până la capăt.

Și Domnul, în parabola Sa, le profețește faptul că și ei vor merge până la capăt, ca și părinții lor. Pentru că „«Acesta este Moștenitorul [Οὗτός ἐστιν ὁ Κληρονόμος]! Veniți [δεῦτε], să-L omorâm pe El [ἀποκτείνωμεν Αὐτόν] și să ținem [noi] moștenirea Lui [καὶ κατάσχωμεν τὴν κληρονομίαν Αὐτοῦ]!». Și [Καὶ], luându-L pe El [λαβόντες Αὐτὸν], L-au scos afară din vie [ἐξέβαλον ἔξω τοῦ ἀμπελῶνος] și L-au omorât [καὶ ἀπέκτειναν]” [Mt. 21, 38-39, BYZ].  L-au scos afară din cetate, din Ierusalim, și L-au răstignit…

Pentru că Via [ἀμπελῶνα] lui Dumnezeu, adică Biserica Lui din Vechiul Testament, zidită de El în Israil [Mt. 21, 33], deși națională, nu avea un scop naționalist, ci planetar. Ea, Biserica Lui, nu trebuia să se închidă în sine, ci să se deschidă spre toți cu multă înțelegere. De aceea, evreii Vechiului Testament înțeleseseră că e nevoie de prozeliți, de convertiți dintre neamuri la credința lui Israil și încurajau prozelitismul, dar nu acceptau ideea că Biserica lui Israil e pentru toate neamurile, că ea trebuie să aibă o dimensiune mondială.

Însă când Domnul vorbește despre roadele [τοὺς καρποὺς] viței [Mt. 21, 34], ale Bisericii Sale, El ne spune că ele sunt incompatibile cu fanatismul religios și cu crima religioasă. Pentru că omul religios este omul smereniei, e omul pocăinței, e omul ascultării, e omul echilibrului și nu un răzvrătit, nu un asocial, nu un criminal cu motivații religioase. Căci atunci când le amintește adevărul istoric că părinții lor i-au bătut și omorât pe robii [τοὺς δούλους] lui Dumnezeu [Mt. 21, 35], trimiși la ei de către El, Domnul subliniază râvna falsă a acestora.

Și vorbește despre râvna lor falsă, dar și despre râvna noastră falsă pentru Dumnezeu, a celor de peste veacuri, dacă considerăm că a sluji lui Dumnezeu înseamnă a ne război continuu cu cei care cred sau nu cred în Dumnezeu. Pentru că interiorul credinței e format din evlavia față de Dumnezeu și nu din riposta continuă față de afirmațiile celorlalți. Căci riposta continuă se transformă într-o încrâncenare personală cu ceilalți, care produce multe derapaje.

Da, e nevoie de apologie ortodoxă în vremea noastră! Există oameni în Biserică, luminați de Dumnezeu, care pot răspunde în cunoștință de cauză la problemele de tot felul ale Bisericii și lumii noastre. Dar nu oricine poate face asta. Nu oricine își arogă militantismul pentru Biserică, face și bine Bisericii și lumii în general.

Căci, în mintea lor, poate că cei care i-au omorât pe Sfinții Profeți în Vechiul Testament, apoi pe Domnul și pe Sfinții Lui, au crezut că „fac bine” Bisericii și națiunii evreiești. Poate au crezut că, scăpând de ei, de Sfinții Lui, toată lumea „o va duce bine”. Poate au crezut că nu mai e nevoie de robii lui Dumnezeu, de trimișii Lui la noi, ci de o înțelegere teologică care face abstracție de luminarea lui Dumnezeu, de voia Lui, și de mult ritualism.

Și azi, în Biserica Dumnezeului Celui viu, avem aceeași problemă! Pentru că pe mulți ne enervează Sfinții, ne enervează cei luminați de Dumnezeu, ne enervează cei care ne cer să ne schimbăm interior.

Cuvintele vii, cuvintele de la El, ne enervează teribil!

Coloana lor vertebrală ne indispune enorm de mult și, mai ales, nevoințele, faptele, operele lor, ale Sfinților Lui! Fapt pentru care căutăm cu tot dinadinsul să le minimalizăm, să le punem la îndoială sau să nu vorbim despre ele. Căci dacă nu vorbim, ni se pare că ele nu există…

În schimb, ne plac cei care ne vorbesc în mod rece despre Dumnezeu, cerebral, calculat, cei care slujesc fără implicare și nici nouă nu ne cer să ne implicăm în mod total, cei care edulcorează lucrurile la nesfârșit. Ne plac farsorii, pentru că seamănă cu noi. Farsorii predică despre moarte indiferent care le e tema predicatorială, iar nouă ne place gustul morții, gustul morții din predici, pentru că îl avem în tot sufletul și în tot trupul nostru.

Celebrăm, adică, moartea. Dar imediat ce sesizăm pe undeva viață, viață duhovnicească în cineva, imediat tratăm orice cuvânt al lui ca pe ceva subversiv. Și așa stau, de fapt, lucrurile! Pentru că orice lucru adevărat e un lucru subversiv. Orice lucru de la Dumnezeu periclitează, subminează imperiul minciunii predicatoriale. Pentru că în cuvântul de la Dumnezeu, în cuvântul luminat de Dumnezeu, există ordinea Lui profundă, adâncimile Lui, paradoxurile Sale dumnezeiești și multă viață dumnezeiască, care hrănesc oamenii avizi de viața lui Dumnezeu.

Cuvântul de la El ne face să scuipăm moartea din noi, pentru că vedem că viața are gustul care ne potolește setea. Viața Lui, care ne potolește setea și foamea, ne face bine și ne învață să ne lepădăm de minciună. Și minciuna din noi e orice păcat, orice patimă, orice înțelegere ideologică.

De aceea, iubiții mei, a fi om religios nu înseamnă a prăznui toată ziua moartea în noi înșine, ci a trăi la modul bucuros, exuberant, împlinitor viața cu Dumnezeu! A fi om religios nu înseamnă a fi, în primul rând, în conflict cu alții, ci în evlavie nesfârșită față de Dumnezeu. Pentru că religiozitatea este trăsătura de caracter a celor care sunt absorbiți cu totul de relația lor cu Dumnezeu. Și, din aceasta, din religiozitatea noastră interioară, din relația noastră vie cu Dumnezeu, țâșnesc spre toți bucuria, înțelegerea, frățietatea, întrajutorarea.

Însă religiozitatea autentică nu are nimic de-a face cu ideologizarea. Omul credincios cu adevărat nu este partizanul fanatic al unui partid, al unei mișcări, al unei organizații. Pentru că ideologizările antagonice fragmentează societatea, pe când adevărata evlavie îi unește pe oameni. Adevărata evlavie zidește familia, zidește societatea, zidește viitorul.

Căci oamenii credincioși nu încearcă să îi elimine pe cei potrivnici lor, ci și-i asumă în rugăciunea și în iubirea lor. Oamenii credincioși vor schimbarea autentică a oamenilor, vor mântuirea oamenilor. De aceea vor o Biserică pentru toți și o lume pentru toți. O lume în care fiecare să își găsească împlinirea și mântuirea.

Însă, după cum cred că ați observat, Domnul nu lasă lucrurile nespuse până la capăt. El îi enervează pe escroci, după cum îi umple de multă evlavie pe cei credincioși. El nu dorește ca cineva să fie credincios de formă, de ochii lumii, ci El cere atașament total față de El, față de Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, dacă vrem să fim ai Lui, dacă vrem să facem parte din Via Lui și să arătăm strugurii evlaviei în noi înșine, trebuie să acceptăm că tot cuvântul Lui este adevărul și că tot ceea ce El ne cere sunt lucruri neapărate pentru noi. Că nimic nu trebuie luat selectiv din poruncile Lui, căci astfel nu mai ajungem să Îi slujim Lui cu adevărat. Ci, pentru a-I sluji Lui, trebuie să împlinim în mod paradoxal toate poruncile Sale, care ne fac să Îl vedem pe El în noi așa cum El este. Amin!


[1] Începută la 9. 10, în zi de luni, pe 20 august 2018. Soare și răcoare, 24 de grade.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 44, cf. LXX

Next

Lucas, cap. 18, 31-43, cf. BYZ

6 Comments

  1. Justin

    Părinte, să mă iertați dar mie mi se pare că majoritatea predicilor sunt un fel de alintare a credincioșilor din care mustrarea spre învățătură e adesea exclusă. Pare că învățătura Domnului i-a vizat numai pe cei din vechime, din vremea Sa dar nu se adresează și nouă. Adică așa reiese din foarte multe predici pe care le-am ascultat. Tocmai de aceea mie îmi plac predicile sfinției voastre și ale părintelui Calistrat Chifan pentru că nu menajați patimile și păcatele credincioșilor și ale oamenilor din zilele noastre. În definitiv la biserică venim ca să ne vindecăm, nu ? Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, domnule Justin, și mă bucur că ascultați și citiți predici ortodoxe! Vă doresc numai bine!

  2. Irina

    Domnul îi enervează pe escroci pentru că ei formează tabere aparent cu scopul de a apăra binele și adevărul, Biserica și țara, dar în realitate se apără pe ei înșiși. Și când impostura le e dată pe față atunci uită binele în numele căruia s-au asociat și caută să îl elimine pe cel care le strică socotelile. Sărut mâna, sunteți o lumină vie și puternică a Ortodoxiei de azi, mulțumim pentru limpezimea vederii duhovnicești pe care o împărtășiți cu noi! Doamne ajută, binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Irina! Dumnezeu să vă bucure și să vă lumineze întotdeauna! Numai bine!

  3. Luca

    Asta e cea mai mare nebunie: sa crezi ca tu Il cunosti pe Dumnezeu mai bine decat El Insusi. E cea mai mare nebunie la care poate ajunge omul, sa isi faca idei religioase pe care sa le considere inviolabile chiar daca Dumnezeu Insusi le arata ca sunt proaste. Doamne ajuta, Parinte, Domnul sa va dea sanatate si pace, har si spor in toate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, domnule Luca! Și vă mulțumesc pentru comentariu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy