Memento mori și nostalgia Paradisului [13]

Revenind la discuția noastră anterioară, aflăm în finalul poemului Memento mori, al peregrinărilor poetului prin istoria lumii, o impresionantă rugăciune către Dumnezeu, Creatorul a toate, care conţine şi mărturisirea eşecului său de a se fi apropiat de El doar prin mijlocirea raţiunii:

Tu, ce în câmpii de caos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom [imagine ireală, nălucire];
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta…pe om^[1].

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi?

Cine-a pus [dacă nu Tu] aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a Ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic-a Ta fiinţă
Şi asupra cugetării-Ţi pe mulţi moartea i-a surprins.

Oamenii au făcut chipuri [idoli] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!…Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.

În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie
Să Te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. /…/

Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele [spițele] ei;
În zadar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii
Şi vor cursul să-l abată…Combinaţii iluzorii –
E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.

Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt;
Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume,
Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.

Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare
[cf. Mt. 24, 3-14; Mc. 13, 5-33; Lc. 21, 7-27]
Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic…

Imaginea primă, cea a răsăririi lui Dumnezeu din ruinele gândirii, din mintea ruinată de erori ideatice [putem pune față în față fragmentul acesta cu poemul Melancolie, pe care l-am comentat aici și aici], reprezintă un reflex isihast, o urmare a lecturilor sale din acele volume ascetice care precizează că harul lui Dumnezeu luminează doar în mintea curată, în omul care şi-a curăţit mintea şi inima de intenţii pătimaşe.

A se observa aici acuitatea deosebirilor dogmatice între rugăciunea către Maica Domnului, în care poetul implora „Rasai asupra mea, lumină lină”, şi rugăciunea către Dumnezeu, în care se spune: „Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare”.

Hristos, Dumnezeu făcut om („Eu, un om de Te-aş cunoaşte”…), apare ca interior minţii şi sufletului omenesc, prin harul Său – căci, aşa cum preciza undeva Sfântul Augustin^[2], Hristos ne este nouă mai intim decât ne suntem noi înşine.

Versurile de mai sus sunt o rugăciune către Dumnezeu, în care poetul imploră ca El să i Se reveleze, dar subliniază şi faptul că întreaga istorie a omenirii a presupus şi presupune căutarea Creatorului lumii, a Dumnezeului ei.

Rugăciunea era o temă (am putea-o numi chiar un gen) frecvent al poeziei pașoptist-preromantice, pe care o abordează toți poeții. Eminescu, spre deosebire de poeții pașoptiști, se scufundă într-un apofatism lingvistic care îi este caracteristic.

Ca și cu alte ocazii, și de data aceasta Eminescu ilustrează poetic într-un mod personal o problematică ce îi frământase și pe alții înaintea lui, în epoca pașoptistă.

În mod paradoxal însă, soluționarea lirică pe care o comportă versurile eminesciene nu este una lămuritoare sau filosofic-explicativă, ci încifrantă metaforic, ca și cum s-ar fi dorit conservarea adevărului într-o paremiologie poetică și transmiterea lui doar celor care au urechi de auzit.

În laboratorul său liric, Eminescu a introdus și metamorfozat toate temele majore atinse de pașoptiști, pentru că ele reprezentau un fond interior autohton de spiritualitate.

Cele dezbătute de Eminescu în versurile dintr-o strofă ca aceasta,

Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate…,

se pot lectura, într-o expunere lirică mai limpede, la Bolliac^[3] (de la care Eminescu și-a însușit metafora bătrân ca iarna), care acuză epoca idolatră a umanității:

De când Tu liberași viața, de când ai făcut pe om,
De când, ca să Te cunoască, i-ai spus marea trebuință,
De când, ca să te găsească, el sfarm-orice atom;
De când minte-ai se trudește ca să afle-a Ta voință
Într-o pasăre ce zboară,
Într-un fenomen departe,
Într-un fum ce se împarte,
Chiar în victima ce-omoară,
De-atunci, oare-ai măsurat,
Stăpâne, din aste neamuri, care mai mult Te-a mărit!
Dar Ți-au dat schiloade forme! Dar Te micșora-n țărămonii;
Cultul lor era onoare, zbieretele lor, armonii!
Credea că Te-a-ndatorat
C-o cruzime de-ngrozit. /…/

Eu nu Te-am crezut, Părinte, cu slăbiciuni omenești.
Nici pe lemne, nici de piatră, nici în mantelă albastră,
Nici pe acvilă călare, nici pe nori că Te-odinești, –
Slabe simboluri ce naște mintea mărginit-a noastră!
Le-am disprețuit pe toate,
N-am hotărât lăcuința-Ți,
N-am crezut că știu voința-Ți,
N-am crezut că daruri poate
Pe Tine a-ndupleca.
Și ce daruri avem, Doamne, care să putem să-Ți dăm?
Tămâie? sânge sau aur? Orice-avem e de la Tine.
Iartă, Doamne, pe aceia care se privesc pe sine,
Și voiesc a-Ți explica
Slăbiciuni ce noi purtăm!

Iartă pe toți deopotrivă: și pe cel ce Te va om,
Și pe cel ce Te va șarpe, și pe cel ce Te va soare;
Pe cel ce Te mărginește într-un fel sau un atom;
Pe cel care, ca să-Ți placă, se pornește să omoare
Pe cel ce cu bani în mână
Vine să Te mituiască!
Pe cel ce va să zidească
Un templu unde Te mână,
Ș-a-Ți da pravili ei cutez!
Pe cei ce-au a Tale daruri și-Ți mai cer ș-alt ajutor,
Iartă pe cel ce se roagă să-l ajuți când face crime;
Pe ateul ce Te-mbală, blestemă a Ta asprime!
O! ast blestem este: crez
În eternul Creator! /…/

Iartă, Doamne, deopotrivă pe tot neamul omenesc! …

(Rugăciune)^[4]

---

[1] Pe cel creat după chipul Tău: omul, cf. Fac. 1, 26-27: „Și au zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul Nostru și după asemănare […]». Și au făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-au făcut pre dânsul” (Biblia 1914). În LXX este: „cat’ icona Imeteran/ după icoana Noastră”.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac.

[4] Cezar Bolliac, Scrieri I. Meditații poetice, ediție, note și bibliografie de Andrei Rusu, prefață de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1983.