Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Memento mori și nostalgia Paradisului [14]

Întorcându-ne la versurile eminesciene, cei care au căutat pe Dumnezeu doar cu mintea, cu inteligenţa lor umană, imaginând un fantom, s-au dovedit nişte naivi care, fie şi-au construit idoli din lemn sau din piatră şi i-au numit dumnezei şi s-au închinat lor, fie au născut sofisme şi au inventat sisteme filosofice prin care încercau să explice originea şi sensul universului, precum vechii greci, fie au încercat să dezlege misterele lumii prin tot felul de calcule şi de cugetări oculte încriptate-n hieroglife, fie – o culme a amăgirii umane – au zidit pur şi simplu un turn, al Babilonului, ca să ajungă în cer, la Dumnezeu.

„Rămâne neînțeleasă firea Aceluia ce seamănă stele în câmpii de caos; din toate elucubrațiile omenești ce se referă la El, rezultă numai de-ntrebări o vijelie, un gând puternic, dar nimic – decât un gând[1].

Eşecul acelor gânditori sau conducători ai lumii, copii bătrâni, care au avut impresia că ei guvernă lumea, s-a transformat, în planul experienţei personale, în eşecul poetului, ale cărui gânduri pure (ale raţiunii singularizate) trimise spre Dumnezeu sunt un Icar, un Luceafăr învins: „Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare /…/ Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,/ Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă”.

Aceasta este cenuşa pocăinţei.

E o mărturisire aici, a faptului – conştientizat – că şi el a căzut, a cunoscut căderea, ca şi civilizaţiile sau oamenii pe care îi rememorează poemul său, Memento mori.

Şi după cum, după erorile vanităţii terminate-n cataclisme, „cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea”, la fel şi el primeşte ninsoarea cenuşii, a pocăinţei care să-i albească sufletul la loc. E atitudinea regilor-profeţi David şi Solomon, pe care o vesteau cele mai vechi poeme ale noastre, născute prin versificare sau parafrazarea Psaltirii.

Poetul sfârşeşte prin a se integra şi pe sine în rândul celor căzuţi, a celor care au alunecat în eroare, la un moment dat. Şi eroarea sa o mărturiseşte singur: În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie/ Să Te cate-n hieroglife”…

Filosofările vane, ideile, deşi par superioare, sunt la fel de rudimentare şi de naive ca şi turnul Babilonului: „Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare [până la Soarele-Dumnezeu],/…/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.

Eminescu evocă aici căderea minţii. Gândurile sunt „stele de-aur” până când raţiunea pură îşi dezvăluie esenţa de cenuşă.

Gândirea luciferică, zburând ca un Luceafăr cu aripi fulgerătoare” nu ajunge la Tronul Dumnezeirii, pentru că mintea umană singularizată (fără harul lui Dumnezeu) nu poate lua cu asalt realitatea Sa dumnezeiască, nu poate cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu (după cum enunța Sfântul Irineu de Lyon[2]).

Memento mori este un alt Luceafăr. Ipostaza poetică este aceea a unui Luceafăr „cu aripi arse”, care îşi ninge capul cu cenuşă, ca să re-nvie „luminos ca pasărea Phoenix” (Odă (în metru antic)), cunoscând că pocăinţa e Phoenix-ul creştinismului ortodox (pasărea Phoenix apare de altfel şi în cartea lui Iov, dar şi în primele secole creştine, la Sfântul Clement Romanul[3], unul dintre primii episcopi ai Romei, sau în scrierile apologetice ale Sfântului Atenagora Atenianul).

Concluzia şi mesajul poemului: ca să nu cazi, să nu mai repeţi aceleaşi erori, ca să nu mai înmulţeşti şirul de căderi, aminteşte-ţi că vei muri. Că eşti o deşertăciune în lanţul deşertăciunilor: vanitas vanitatum, omnia vanitas.

Nouă ni se pare că e mai mult Dosoftei, Miron Costin sau Cantemir aici, decât Schopenhauer sau Kant.

Titlul unui alt poem eminescian vorbeşte, cam în acelaşi sens, despre „înţelepciunea” umană cu „aripi de ceară” (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!), ceea ce ne determină să medităm mai atent asupra sensurilor subiacente ale Luceafărului.

Poetul se zbate între idealul Luceafărului de a zbura pe aripile înţelepciunii până la Tronul Dumnezeirii, al Părintelui ceresc, şi conştiinţa de a fi un alt Icar[4], în aventura sa cognitivă. Sensuri pe care bănuim că le-a intuit şi Nichita Stănescu, motiv pentru care i-a desemnat pe artişti, în Elegia întâia, ca alcătuind neamul dedalizilor.

Nici Luceafăr şi nici Icar nu trebuie să fie artistul, ci Dedal[5]: omul care îşi construieşte aripi dar ştie în acelaşi timp până unde poate zbura cu ele; omul care aspiră pe măsura firii şi a finitudinii sale, care îşi cunoaşte limitările. Căci, după cum recunoştea şi Pascal[6], omul care vrea să fie înger, ajunge diavol.

Inteligenţa umană/ gândirea speculativă nu L-a aflat pe Dumnezeu, afirmă Eminescu. Istoria lumii s-a scurs fără ca vreo minte umană să demonstreze că este în stare să-L descopere pe Dumnezeu doar prin forţa intelectului. Şi acum istoria se apropie de sfârşitul ei, după cum ne-a anunţat Sfânta Scriptură.

Cu puterea sa vizionară, încă din secolul al XIX-lea, Eminescu observa că acum este o vreme a apostaziei multora, că Dumnezeu apune de pe cerul minţii multor contemporani, pentru că sunt vremurile din urmă, caracterizate de pustiul spiritual şi de pustiul gândirii: „E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei”.

Dumnezeu nu moare pentru Eminescu ca pentru Nietzsche[7], ci Dumnezeu apune, în înserarea lumii, ca un Soare de pe cerul minţilor trufaşe („Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”), pentru că, după cum au spus Sfinţii Părinţi, mintea umană a fost zidită de către Dumnezeu ca un cer care să fie plin de lumină, luminat de Soarele inteligibil al Dumnezeirii.

Această realitate duhovnicească este expusă pe larg şi de Dimitrie Cantemir, în Divanul său[8].

Dar Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă în El, iar întunericul ideologiilor ateist-nihiliste a cuprins multe minţi care n-au avut puterea să creadă decât în raţiunea lor discursivă.

Însă Eminescu ne descoperă limpede că acest curs al istoriei este dinainte cunoscut de către Dumnezeu şi că El, Care „scrii mai dinainte a istoriei gândire”, este Cel ce îngăduie şi suferă propriul Său apus, propria Sa moarte în inimile şi minţile multor oameni, după ce a răbdat pentru ei moartea pe Cruce.

Şi aici poetul urmează o interpretare profetică a Ps. 103, 20 („soarele şi-a cunoscut apusul său” – cu referire la moartea lui Hristos, după cum tâlcuieşte şi Sfântul Antim Ivireanul în Didahii) sau profeţia noutestamentară: „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12).

Filosofii vremurilor de apoi nu au ce să mai spună în faţa solstiţiului omenirii. Filosofia lor tace sau e insignifiantă, pentru că îi înspăimântă conştiinţa văzând agonia chipului acestei lumi: „palizi, siniştri, o privesc cugetătorii”.

Eminescu declară însă că el rămâne fidel, chiar dacă ar fi ultimul om de pe pământ, față de ceea ce am identificat ca fiind viziunea tradiţională a culturii şi spiritualităţii româneşti, în contra modernismului ateist – după cum ne mărturisesc câteva versuri manuscrise, reproduse de Ioana Em. Petrescu[9]: „când regii mor,/ Când ceru-apune a lui gânduri [în minţile umane], /…/ Când [ca umanitate] am pierdut ideea-eternităţii,/ Eu singur stau s-o reprezint aici”.

Este impresionant ataşamentul lui faţă de credinţa şi cugetarea veche românească!


[1] L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 133.

[2] Puteți downloada, în ediția noastră, în două volume, magistralul tratat de teologie al Sfântului Irineu al Lyonului: Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor.

Primul volum: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/03/sfantul-sfintit-mucenic-irineu-al-lyonului-contra-ereziilor-vol-1/.

Al doilea volum: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/23/sfantul-sfintit-mucenic-irineu-al-lyonului-contra-ereziilor-vol-2/.

[3] „[Păgânii] mai povestesc un lucru special care arată învierea, deși nu cred în cele pe care le povestesc ei înșiși. Fiindcă spun că există o pasăre unică în genul ei, care oferă dovada bogată a învierii, despre care spun că n-are pereche și e singură în toată creația, și pe care o numesc phoenix. Spun despre ea că tot la cinci sute de ani vine în Egipt pe ceea ce se numește altarul soarelui aducând o mulțime de cinamon, cassie și balsam; și stând spre răsărit și rugându-se soarelui ia foc spontan și devine cenușă, iar din cenușă răsare un vierme, care sub efectul căldurii devin o pasăre phoenix tânără și când ajunge în stare să zboare se duce în Arabia, care e dincolo de ținutul Egiptului. Așadar, dacă, cum spun ei înșiși, învierea e dovedită de o pasăre necuvântătoare, de ce mai defaimă în zadar cele ale noastre, atunci când mărturisim că Acela care a adus cu putere neființa la ființă [cf. Rom. 4, 17], Acesta poate să o aducă la înviere și după descompunere”, cf. Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement, în: Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008,  p. 675-676.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Icar.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dedal.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaise_Pascal.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[8] Dimitrie Cantemir, Divanul…, ed. cit., p. 299-301. Autorul a înfăţişat acelaşi lucru chintesenţiat, şi anterior în lucrare (a se vedea p. 245-246), unde înţeleptul, dialogând cu lumea, îi spune:

„Tu eşti creaţia şi făptura veşnicului Împărat, înfrumuseţată întru toate podoabele tale – pentru că Dumnezeu nu face nimic urât sau displăcut – desăvârşită întru toate, în decurs de şase zile, după cum scrie Moise, cel mai vechi dintre toţi istoricii. Tu eşti numită macrocosm, prototip şi model al microcosmosului, adică al omului; de aceea toate podoabele care se găsesc în tine pot să se explice ca fiind ale omului şi toate cele ale omului ca fiind ale tale. Astfel, mai întâi în tine este lumina, care corespunde la om cu credinţa, în tine este tăria de deasupra, adică cerul, care la om este nădejdea. În tine apele de deasupra, care la om sunt grijile lăsate de Dumnezeu, apoi apele de dedesubt, care sunt tulburările ce vin de la trup; în tine este pământul – la om trupul. Ierburile şi copacii înseamnă faptele bune; seminţele şi roadele tale sunt virtuţile şi milosteniile. Soarele este imaginea înţelepciunii celor veşnice, iar luna imaginea lucrurilor temporale. Peştii, care stau totdeauna în apă, sunt umilinţele, păsările zburătoare sunt contemplaţiile cele cereşti; animalele neraţionale sunt ajutorarea şi miluirea săracilor; târâtoarele, adică animalele care se târăsc pe pântece, sunt suferinţele, durerilor altora; sălbăticiunile înseamnă meditarea la demoni şi la răutate”.

Am recurs nu la originalul românesc, ci la traducerea lui Virgil Cândea a versiunii grecești a lucrării, pentru a urmări o expunere clară, fără dubii asupra sensului, pentru cititorul modern.

[9] Cf. Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, op. cit., p. 26. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Em._Petrescu.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 45, cf. LXX

Next

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [24]

2 Comments

  1. Ier. Grigorie

    Vă foarte mulțumim amândurora, părinte și doamnă preoteasă! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, Părinte Grigorie! Vă mulțumim frumos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy