Senzația ipocriziei generale și sentimentul neaderării la valorile spirituale ale trecutului constituie subiectul unor poeme precum Blazare, în care poetul se plânge că „noi suntem niște sfinți răsfințiți [cărora li s-a luat sfințenia],/ Care purtăm aureola/ În loc de curea/ Pe burtă. // Cearcănele pietrei filosofale/ Le-am lăsat pe seama copiilor,/ Să le poarte în lungi procesiuni/ Ca pe icoanele aducătoare de ploaie”. Pentru că nici înțelepciunea/ filosofarea, nici credința nu mai fac parte din preocupările contemporanilor, care poartă „aureole” la burtă, nu la cap, traiul bun fiind singura lor grijă.

Dramatic este că din greșelile înaintașilor sau ale istoriei nu învață nimeni mai nimic: „Urmașii vin din urmă, grămadă/ Ca la muzeu,/ Se uită la noi plini de curiozitate,/ Învață din istoria noastră/ Și-și greșesc istoria lor/ Alături” (Ne gravăm chipul).

Câteva versuri mi se pare că se potrivesc și majorității facebook-iștilor de astăzi și tuturor celor care încearcă să își construiască imagini de sine care li se pare că îi avantajează: „De când au apărut aparatele de fotografiat/ Omenirea stă țeapănă în fața lor,/ Așteptând dintr-o clipă într-alta/ Să realizeze niște poze formidabile. // Unii doresc poza cu barca/ Ori cu avionul de carton./ Alții au ținut să apară călări/ Și în costume de general/ Pe un fond de război mondial. /…/ Și noi ne străduim din răsputeri să fim țepeni,/ Dar nu reușim să fim decât oameni” (Uite Păsărica).

Între timp, instrumentele cu care se pot face fotografii s-au înmulțit și s-au perfecționat foarte mult, în comparație cu vechile aparate de fotografiat. Însă patimile oamenilor au rămas aceeași: fiecare vrea să pară în fotografie ceea ce nu este, să-și reinventeze viața sau să hiperbolizeze ceea ce i se pare că alții ar aprecia. E și aceasta o formă a deconstrucției postmoderne.

Situația dementă, în comunism, de a fi urmărit permanent de Securitate sau de turnători se transformă, în plan psihologic, în obsesie care zdruncină nervii. Iar poetul reacționează printr-un autodenunț în versuri:

„Aveam de mult o bănuială împotriva mea/ Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine/ La o distanță care să nu bată la ochi. // Aflați că sunt mai periculos decât credeam./ Când ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stânga,/ Ca și când aș fotografia încontinuu/ Casele, oamenii, stâlpii de telegraf/ Și toate bogățiile.//

Apoi din te miri ce/ (Pentru a nu fi recunoscut)/ Îmi schimb expresia sufletului,/ Fața mea e un adevărat alfabet morse/ Care transmite tot timpul cine știe ce secrete/ Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.//

Când șed la masă/ Rup dintr-o foaie de hârtie/ Bucățele mici,/ care făcute cocoloș/ Sunt aruncate imediat uitării,/ Ceea ce e foarte ciudat.//

Deseară voi coborî și în somnul meu,/ Pe o funie pe care o port special în buzunar,/ Să văd ce mărturisește acolo individul,/ Ce-și aduce aminte în mod spontan/ Și – mai important – cine anume/ Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.//

După care voi proceda/ La întocmirea fișei” (Studiu).

Sorescu compune o parodie de denunț către autoritățile Statului, în care el însuși face obiectul urmăririi de către sine însuși, în urma unei bănuieli de comportament dușmănos sau anormal, bănuială care stătea la baza oricărei fișe de urmărire întocmite pentru Securitate.

Pe cât e de sarcastică flagelarea poetică a obiceiului foarte frecvent al delațiunii, pe atât de amară și înfiorătoare era realitatea, de care unii (poate mulți) nu s-au vindecat nici în ziua de azi, chiar dacă nu mai există Securitatea. Și nu mă refer numai la zona politicii, ci și la metehnele oamenilor simpli, obișnuiți să dea informații în schimb pentru avantaje personale.

Iar metehnele acestea sunt mai vechi decât fanarioții, în istoria noastră, pentru că îmi amintesc cum Sfântul Antim Ivireanul considera acest păcat al delațiunii ca cel mai oribil păcat al românilor, cerând Preoților ca pe delatori să nu îi primească la Spovedanie și Împărtășanie, ci să îi trateze ca pe unii ce s-au făcut părtași Satanei, începătorul invidiei.

Pe sub ușă e un poem în care își recenzează viața ca pe o sumă de informații din ziar care specifică evenimente în curs:

„Mi-am așezat pe nas ochelarii/ Și-am început/ S-o citesc.//

Nimic deosebit,/ După câte văd./ Cică pe la prânz o să fiu cam trist,/ Nu se specifică motivul,/ Și-o să continui să iubesc lumina/ De unde-am rămas ieri.//

Pagina externă informează/ Despre tratativele mele cu apa, cu munții, cu aerul/ În legătură cu pretenția lor absurdă/ De-a-mi intra în sânge, și-n creier.//

Apoi obișnuitele știri/ Despre puterea mea de muncă,/ Despre drumul la pâine,/ Despre buna dispoziție/ (Dar nu se suflă un cuvânt/ În legătură cu situația/ Din ficat.)//

Unde s-o fi tipărind/ Viața asta a mea,/ Că e plină de greșeli/ Inadmisibile”.

După cum se poate observa, dragostea pentru lumină sau pentru natura cosmică se perpetuează ca definiție de sine poetică și în acest volum (ceea ce ne dovedește că în primul volum nu a fost accidentală sau o simplă pastișă de debutant), fără ca autorul să încerce obstinat să-și construiască o poză romantică.

Sorescu știa foarte bine că romantismul inimii transformat în poză e o minciună dezagreabilă („poza” romantică eminesciană se întemeia pe o muncă istovitoare, sisifică, nu pe un retuș mediocru de versuri ieftine). Dar și că debușeul său poetico-parodic nu exclude romantismul lăuntric, adevăratul romantism, care nu se manifestă ca expoziție de poze poetice (care ar fi însemnat o accentuare grotească) decât acolo unde nu există, în realitate, decât lipsă de sensibilitate, de simț artistic și de echilibru.

Iar el avea oroarea bună, oltenească, de a poza sub orice formă…

Did you like this? Share it: