Memento mori și nostalgia Paradisului [15]
Gândirea lumii şi a întregii istorii umane nu mai valorează nimic în faţa Apocalipsei şi a Judecăţii care se apropie. Interogaţiile umane pline de vanitate nu au fost în stare să afle ceva sau să spună ceva adevărat despre Dumnezeu de-a lungul istoriei – ce ştim despre El este ceea ce El Însuşi ne-a revelat prin Proroci, prin Sfinţi şi, mai ales, prin Fiul Său – şi nu este în stare nici la sfârşitul istoriei să abată lumea de la cursul ei spre transfigurarea finală, stabilit dintru început de Dumnezeu şi aşezat în raţiunile acestui cosmos: „planetul cugetă adânc şi sfânt”.
Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-L găsească pe Dumnezeu prin puterea înţelepciunii sale renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană este neputincioasă.
Eminescu ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om: „Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine”. Credem că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic, aşa cum știa că se petrece cu omul care depune eforturi ascetice, din arhiva patristic-omiletică a cărților vechi, al căror cunoscător era.
Acestea sunt concluziile versurilor de mai sus, care lămuresc multe necunoscute din lirica eminesciană. Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga[1] şi Arghezi[2].
Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă spirituală nu numai posibilă, dar şi pretinsă de la cei credincioşi, dar numai în spaţiul ortodox, căci pentru romano-catolici şi protestanţi Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (o transcendenţă reconfigurată după ideea antică, greacă, păgână) şi nu mai are nicio legătură cu imanentul, cu oamenii.
În tradiţia ortodoxă se crede că, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care a iubit lumea mai înainte de a o aduce întru fiinţă.
Părintele Dumitru Stăniloae[3], în secolul al XX-lea, recapitula această gândire patristică bizantină, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu[4]. Asemenea, pentru Eminescu, Dumnezeu este Scriitorul care „scrii mai dinainte a istoriei gândire”.
Poetul, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ, se roagă astfel către Dumnezeu – şi recapitulăm versurile, pentru a le descifra detaliat:
Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.
Dumnezeu seamănă/ sădeşte stelele în câmpiile neființei, numite şi „câmpii de chaos”[5]. Imaginile foarte plastice ale acestor versuri denumesc, de fapt, un adevăr creștin, şi anume crearea universului din nimic, ex nihilo, nimicul fiind plasticizat de Eminescu prin metafora câmpiilor de haos.
Regăsim tot aici şi poetizarea afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi, din Hexaemeron – aşa cum precizam puţin mai devreme –, anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Aşa încât Eminescu poate vizualiza crearea stelelor ca nişte flori pe câmpiile cerului.
Faptul că Dumnezeu seamănă stelele, aducându-le întru fiinţă, poate să reprezinte mai mult decât un efort stilistic din partea poetului şi anume: o încercare de hermeneutică biblică. Pentru că a semăna înseamnă a pune seminţe, iar când sunt puse seminţele aştrilor în/ pe cer, aştri care sunt destinaţi a fi „semne” (Fac. 1, 14), o semiotică plantată de Dumnezeu în cer pentru oameni, ne putem gândi la semnificantul de lumină şi raţiune pe care Dumnezeu îl sădeşte în univers, pentru a convorbi neîntrerupt cu oamenii şi a-i conduce la adevăr.
Este o simbolistică vastă şi larg răspândită în paginile literaturii noastre medievale şi ea se transferă liricii moderne – o primă dovadă o descoperim în Primăvara amorului a lui Iancu Văcărescu[6], unde „Pe cer, mii de mii de stele / Semănate străluceau”.
Iar la Bolintineanu: „tresare lina Propontide /…/ Scânteind la focul stelelor splendide/ Semănate-n fundul cerului plăcut” (Mehrube).
Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), reprezintă tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale, care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare[7]: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, ar pieri îndată.
Concluzia acestor versuri este că Singurul care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o, şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa.
Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.
[1] A se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.
[2] A se vedea comentariile mele:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/04/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-actualizat/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/06/dumnezeu-si-arghezi-actualizat/.
[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Stăniloae.
[4] Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 9.
[5] Metafora i-a fost inspirată de Lamartine, cu ale sale „champs de l’éternelle nuit”, din poemul L’immortalité. A se vedea:
http://poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques/poemes/alphonse_de_lamartine/l_immortalite.html.
[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_Văcărescu.
[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Atanasie_din_Alexandria.