Poetul întreabă: „Cine eşti?…Să pot pricepe şi icoana Ta…pe om”. Dar omul e icoana lui Dumnezeu, după chipul şi după asemănarea Sa, în însăşi religia în care a fost botezat şi în care a murit poetul.

Aşa încât răspunsul la cine eşti? pare a fi subînţeles sau interogaţia pare a fi mai mult o interpelare cu sens revelaţional, semnul dorinţei unei revelaţii personale. Mai ales că răspunsul la întrebarea cine eşti?, adresată lui Dumnezeu, urmăreşte: „să pot pricepe…pe om”!

Poetul nu întreabă pentru că nu ştia cine e Dumnezeu, ci pentru că dorea o lămurire mai profundă.

Formularea lui Eminescu nu este însă paradoxală decât pentru cine nu ştie că socraticul cunoaşte-te pe tine însuţi a devenit la Sfinţii Părinţi: cunoaşte-L pe Dumnezeu ca să ştii cine eşti.

O apoftegmă pe care o enunţă şi Antim Ivireanul în sfătuirile sale versificate, dedicate lui Ştefan Cantacuzino[1]: „Acela se cunoaşte pe sine şi situaţia sa [ontologică, statutul său uman], dacă mai întâi cunoaşte pe Creatorul său[2].

Să mergem însă mai departe:

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu –  semeni furnicei ce cutează-a Te gândi?

Adică: revelează-Te mie, Cel ce Te-ai întrupat, Cel Te-ai asemănat omului prin întrupare! Să ajungă la mine lumina Ta ca un fulger, penetrând prin norii de secoli ai istoriei şi prin bolţile de simboluri, prin norii ideologiilor false despre Tine şi prin simbolurile care doar Te sugerează, dar nu Te dezvăluie cu adevărat, ca Cel ce eşti Lumină.

Şi spune acestea Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea să creadă în întruparea Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Iar această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva ci, dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi numai prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.

Versul Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime vorbeşte şi despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Pentru că El S-a întrupat, cum se spune în limbajul ecleziastic scriptural și tradițional, la plinirea vremii.

Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea/ slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. Verbul a îngropa poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (sintagmă eminamente teologică şi ortodoxă).

Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la învierea şi înălţarea Sa la cer sau cu alte ocazii. Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în filme sau în desenele animate, ci este o încredinţare personală, prin care „de-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”.

Iar această încredinţare personală se numeşte, în cultura monahală în care era iniţiat poetul, extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de învierea Sa din morţi, alături de toată bunăvestirea Evangheliei.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_Cantacuzino.

[2] Antim Ivireanul, Sfătuiri creştine-politice, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890-1891), p. 339.