Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: septembrie 2018 (Page 1 of 5)

La 11 ani de Patriarhat

În cuvântul său de mulțumire de astăzi, Părintele Patriarh Daniel a subliniat faptul că Patriarhul nu e niciodată singur în slujirea sa, ci e întotdeauna cu Sinodul Bisericii și cu întreaga Biserică pe care o păstorește. Și, în al doilea rând, că trebuie să fim mulțumitori față de cei care ne ajută în mod constant în slujirea noastră.

Pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. El lucrează direct, dar și prin oameni la mântuirea noastră. Și aceasta, tocmai pentru ca să ne smerească și să ne umple de uimire pe noi, cei mult păcătoși. Pentru că Dumnezeu Se smerește în mod continuu lucrând prin oameni, după cum, uimind întreaga Sa creație, a ales să Se facă om pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și în ceea ce privește ctitoria fundamentală a lui 2018, și anume Catedrala Națională, Patriarhul nostru cred că a simțit din plin cum lucrează Dumnezeu  prin oameni. Pentru că banii pentru zidirea ei reprezintă un efort larg, comunional și plin de neprevăzut. Întreaga Biserică românească a contribuit într-un fel anume la acest monument identitar și va contribui și pe mai departe, în măsura în care o Biserică e vie atâta timp cât e frecventată.

Fiindcă oamenii dau bani pentru zidirea și întreținerea Bisericilor și tot ei sunt cei care vin și slujesc în ele. Zidurile nu se înalță niciodată singure și nici nu se păstrează în picioare fără efortul multora!

De aceea, Catedrala Națională este creația fundamentală a unei națiuni, după cum referendumul pentru legiferarea familiei este alegerea responsabilă a unei națiuni întregi. Și când Patriarhul nostru, alături de toți oamenii care prețuiesc familia, pledează pentru familia creștină, el pledează pentru continuitatea firească a neamului românesc pe acest pământ.

Da, azi e o zi de sărbătoare, o zi luminoasă a Bisericii noastre! Pentru că Patriarhul reprezintă Biserica pe măsură ce o slujește cu conștiință. Și în 11 ani de slujire patriarhală, Patriarhul Daniel a dovedit faptul că s-a înscris în modul de slujire frățească, comunională, cu toți membrii Sfântului Sinod. Pentru că nu a existat nicio schismă în Biserica Ortodoxă Română, nicio disensiune majoră la nivel sinodal, ci numai un plan foarte bine elaborat, galopant chiar, de aliniere a Bisericii noastre la standardele de comunicare ale zilei.

Nu e pentru prima dată când subliniez deschiderea specială a Patriarhului Daniel Ciobotea spre online și spre viața concretă a oamenilor. Pașii făcuți în lumea digitală au fost tot atât de importanți ca prezența noastră la Sinodul Panortodox din Creta. Pentru că evenimentele din viața și slujirea Bisericii trebuie comunicate imediat și eficient, dacă vrem să fim bine înțeleși.

Acțiunile Patriarhului sunt cumpănite și atente. Când dorește să acceseze un domeniu nou de activitate, Patriarhul Daniel apelează la specialiști și acest lucru se observă. Însă, în comparație cu cei care își epuizează întregul mesaj în comunicare, Patriarhul nostru nu răspunde în pripă, ci caută mereu, cu înțelepciune, să dovedească în mod faptic cât de benefic este lucrul bine făcut.

Pentru că Biserica nu este a noastră, a Slujitorilor ei, ci a lui Dumnezeu, Făcătorul ei. Biserica este prezența Lui în noi prin slava Sa, e modul viu și plenar în care Dumnezeu ne dăruie să trăim viața Lui, în comuniune veșnică cu El. Dar El ne luminează și ne întărește să rânduim toate împreună cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că Biserica e divino-umană și aportul nostru trebuie să fie energic și fundamental.

La mulți ani, Preafericirea Voastră, mult spor în tot binele pe care îl faceți și să ne bucurăm împreună pe mai departe! Pentru că bucuria sfântă, întru Dumnezeu, este modul viu al comuniunii noastre cu El.

Când sună telefonul

Există momente când percep telefonul ca pe o mare bucurie, ca pe o împărtășire de experiență, ca pe o confesiune, dar și momente când el este un stres, o rupere de ritm, o enervare. Căci una e să vorbesc cu cine îmi place și alta e să fiu sunat de oameni suspecți, mieroși, perverși, ca să vorbim despre te miri ce. Una e să vreau să comunic și alta e să fiu purtat în discuții care nu îmi plac.

Asociez în mintea mea adesea sunetul de telefon nedorit cu bătutul în ușă nedorit. Ambele mă panichează în prima clipă, dacă eu sunt scufundat în gândirea și creația mea, iar aceste sunete mă scot de acolo. Uneori însă nu au niciun efect asupra mea sunetele, zgomotele, aparițiile nedorite, pentru că eu sunt în starea de așteptare.

Când aștept pe cineva, nu am probleme cu neprevăzutul. Când nu aștept, atunci neprevăzutul mă irită.

Deodată am auzit ploaia venind

Versul acesta al lui Nichita Stănescu nu este unul romantic la modul simplist și nici nu este o metaforă ușoară. Nu este o „dulcegărie poetică”. Adică nu este o încercare de sentimentalism ieftin sau o dovadă de sentimentalism.

Deodată am auzit ploaia venind este o luare la cunoștință, o conștientizare a unei minuni a lui Dumnezeu. A unei minuni obișnuite, dacă se poate spune așa. Conștientizare a frumuseții miraculoase a unui fenomen intrat în banalitate, pe care marea majoritate îl consideră banal și îl trec cu vederea.

Nichita a fost foarte sensibil atât la ploaie cât și la ninsoare. A mărturisit acest lucru și în interviuri, nu numai în versuri. Întrebat fiind la un moment dat despre ce l-a impresionat cel mai mult, Nichita a răspuns: ploaia și ninsoarea.

Aceste lucruri sunt copleșitor de reale. Dumnezeu Însuși a dat har Profeților Săi să vorbească despre ele în termeni poetici:

„[Cu] porunca Lui a grăbit zăpada și [El] grăbește fulgerele judecății Sale. Pentru aceasta comorile s-au deschis  și norii au zburat ca păsările. […] Ca păsări zburând presară zăpada  și ca lăcusta nimicind [este] coborârea ei. De frumusețea albeței ei se va minuna ochiul și de ploaia ei se va uimi inima” etc (a se vedea cap. 43 din Înț. lui Sirah, cap. 43, în traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici).

Dacă stai să contempli ploaia, ea este un fenomen impresionant, dumnezeiesc, extraordinar. Însă oamenii consideră astfel fenomenele deosebite, întâmplările cosmice cu amplitudine, impresionante din punct de vedere vizual.

Dar ploaia a intrat în banalitate. Iar poezia universală a prezentat-o mai degrabă ca un fenomen negativ, puțin impresionabil.

Chiar poezia simbolistă, modernistă a insistat pe efectele negative ale ploii asupra psihicului uman. Și asta din cauza că ploaia era privită din perspectiva oamenilor săraci, a oamenilor simpli, muncitori. Pentru că mulți poeți simboliști aveau o situație materială precară. Ploaia era pentru ei un mediu sau o modalitate de amplificare a suferințelor, care erau și așa destul de mari. Iar suferința lor era în primul rând psihică și spirituală.

De aceea, Nichita reașează ploaia în firescul ei, pentru că o privește cu un ochi genuin. Cu un ochi contemplativ, din punct de vedere poetic genuin. Pentru că oamenii obișnuiți asociază ploaia cu timpul mohorât, cu sosirea toamnei, cu îndepărtarea de vară și de timpul frumos petrecut în perioada verii.

Fapt pentru care nu mulți poeți sunt în stare să privească ploaia ca pe un lucru, ca pe un fenomen de la Dumnezeu, ca pe o binecuvântare din partea Lui. Pentru că ploaia e un dar dumnezeiesc pentru noi.

Însă el e un dar nu numai pentru rodirea pământului, ci și dacă e privit în sine. Pentru frumusețea fenomenului, pentru ineditul său. Dacă stai în liniște și, deodată, începe să plouă, e ca și cum ar veni cineva la tine, ca un trimis de departe, de la Dumnezeu. Și Nichita avea această trăire! El experia lucrurile lumii cu ochi de nou-născut, cu ochi de om care privește lucrurile pentru prima oară. Ca și când acum ar fi fost create de Dumnezeu și le-ar fi văzut pentru prima oară. „Căci pe toate le-a făcut Domnul și celor evlavioși le-a dat înțelepciune” (Înț. lui Sirah, 43, 33) ca să le perceapă frumusețea dumnezeiască.

A auzit ploaia venind, însă într-un mod rafinat, extraordinar. Privind acest fenomen în miraculosul său. Pentru că nu sunt mulți oameni care aud ploaia venind. Căci el o auzea venind și nu auzea picăturile de ploaie răpăind, curgând spre pământ, ca majoritatea oamenilor. Și această auzire e o percepție ultra-sensibilă a acestei creații a lui Dumnezeu, care este ploaia.

Predică la Duminica a XIX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

după boala providențială despre care v-am vorbit[2], și care mi-a întrerupt lucrarea predicatorială pentru două săptămâni, și în plină campanie pentru referendumul pentru familie[3], Evanghelia de azi [Lc. 6, 31-36] îmi oferă prilejul să vorbesc tocmai despre esența vieții creștine: iubirea. Despre iubirea dumnezeiască, pe care a revărsat-o și o revarsă mereu Dumnezeu în sufletele și în trupurile noastre, și prin care noi îi iubim în mod sfânt pe semenii noștri.

Căci, din iubire față de mine, „certând m-a certat Domnul [παιδεύων ἐπαίδευσέν με ὁ Κύριος], dar morții nu m-a dat [καὶ τῷ θανάτῳ οὐ παρέδωκέν με]” [Ps. 117, 18, LXX]. Pentru că certarea Domnului, pentru păcatele mele, a fost și este o lecție de iubire și de înțelepțire a mea.

Căci am înțeles că efortul meu intelectual și ascetic de atâția ani are nevoie și de momente de relaxare, de oprire din lucru, tocmai pentru ca să fiu propriu vieții cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că prețul sănătății e prea mare, iar eu sunt un gânditor și un scriitor de cursă lungă, care are nevoie de o sănătate robustă până la adânci bătrâneți.

Dumnezeu m-a oprit din lucru pentru ca să mă învețe odihna vindecătoare, recuperatoare. Iar în aceste zile, cu adevărat, am dormit peste zi cât n-am dormit în întreaga mea viață. Și simt nevoia să dorm cu toată ființa mea, pentru că simt că acest lucru îmi face foarte bine.

Rezultatele somnului meu prelung și fără griji? Mintea mi s-a deschis și s-a lățit asemenea unei biblioteci imense, pe care văd milioane de cărți, dar și numeroase locuri libere, unde mai pot pune informații. Noi și noi informații. Mintea mi s-a deschis și s-a lățit enorm, memoria mi s-a îmbogățit uluitor de mult, pot să vorbesc și să cânt mult mai în forță și fac toate procesele mentale aproape fără efort. Mașinăria dumnezeiască a creierului meu pur și simplu a renăscut, iar trupul meu s-a relaxat într-atât de mult încât uneori parcă nu îl mai simt. Pentru că mintea, inima și trupul meu își recapătă tot mai mult firescul lor, dacă nu mai fac lucrurile tot timpul contra-cronometru.

Adică e vorba aici, în cazul meu, despre boala care educă. Despre cum Dumnezeu ne educă prin bolile pe care îngăduie să le suferim.

Așa după cum întreaga viață de familie este o continuă pedagogie, o continuă școală a înțelepțirii. Pentru că, mai întâi de toate, în familie învățăm principiile profunde ale vieții și ale întrajutorării. În familie învățăm că viața trebuie prețuită și ocrotită, că sănătatea e un bun personal, dar și comunitar, că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu este o datorie exterioară, ci o împlinire interioară continuă, pentru că ne schimbăm în bine, în mod continuu, în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Familia e academia fiecărui om, Școala și Societatea sunt cizelarea continuă a unicității noastre, pe când Biserica este intrarea și trăirea, încă de aici, în Împărăția lui Dumnezeu.

Și am numit familia și, implicit, și casa, acasa noastră, drept academie, pentru că viața simplă și neajustată, nefalsificată, e adevăratul nostru sine. Aici, acasă și în familie, noi trăim cel mai profund și mai sincer ca noi înșine. Aici ne trăim adevărata personalitate, fără ca cineva să ne-o cenzureze sau să ne-o conteste.

De aceea, familia trebuie să fie tot mai mult o comuniune, o armonie deplină, o comunitate sfântă și dumnezeiască, pentru ca fiecare dintre noi să trăim ca noi înșine, așa cum simțim în adâncul nostru să trăim. Căci familia este temelia inexpugnabilă a vieții bune, duhovnicești, este locul unde noi suntem creativi și confesivi, unde noi ne simțim în largul nostru, unde noi ne dăruim fără rețineri, unde suntem transparenți în fiecare detaliu al vieții noastre.

Și tocmai de aceea, când ieșim din casă în lume ieșim cu toată liniștea și iubirea pe care o primim în familia noastră, dar și ca reprezentanți reali ai valorilor creștine pe care le trăim în familia noastră. Pentru că ieșim ca oameni ai comuniunii, ai rugăciunii, ai creației valorice, ai întrajutorării, ca oameni atenți și compătimitori, ca oameni deschiși continuu dialogului și reflecției și contemplării.

Pentru că românii ortodocși au fost mereu dornici să îi cunoască pe cei care nu sunt ca ei și să cumpere lucruri pe care nu le cunosc, de la oameni străini de neamul lor. Până azi e uluitoare deschiderea românilor față de ceea ce este nou și toleranța lor față de cei care sunt diferiți de ei, dar care vor să trăiască în mod pașnic alături de ei. Pentru că, dacă nu ne-ar fi plăcut noutatea de niciun fel, am fi exclus orice noutate politică, socială, culturală, religioasă, tehnologică din viața noastră și am fi dus o viață subdezvoltată până azi, iar dacă i-am fi urât pe străini, n-am fi avut nicio etnie conlocuitoare în spațiul nostru. Dar noi, dimpotrivă, suntem la curent cu tot ce e nou în lume, nouă ne place să călătorim, să experimentăm, să cunoaștem lucrurile în profunzimea lor și nu la suprafață.

De ce? Pentru că noi am trăit și trăim ca oameni vii ai Bisericii, și modul nostru de-a fi e unul integrator și nu exclusivist. Nouă ne place să învățăm continuu de la alții, să înțelegem ceea ce se petrece cu noi și cu lumea în care trăim și să căutăm să altoim toate experiențele și informațiile pe care le avem pe modul nostru românesc de a ne trăi existența. Căci suntem conștienți de faptul că a fi români și creștini-ortodocși e un mod de a fi și nu simple nume. Pentru că suntem români prin nașterea noastră aici, pe pământ românesc, și printr-o înțelegere vie și unitară a trecutului și a prezentului nostru, după cum suntem creștini-ortodocși printr-o continuă intimizare cu viața și cu Tradiția Bisericii, trăindu-ne credința în cadrul românității noastre sau românitatea în cadrul viu și dumnezeiesc al ortodoxiei noastre.

Tocmai de aceea, eu sunt român și ortodox în același timp, trăitor al valorilor profunde ale neamului meu și ale Bisericii lui Dumnezeu, fără ca să fiu vreo clipă disprețuitor față de valorile care nu îmi aparțin. Pentru că îmi place să știu cum trăiesc alții, cum gândesc, cum iubesc, cum creează și să mă împărtășesc din experiența lor. Iar când mă împărtășesc de experiența lor, eu o includ în mod organic în modul meu de a fi și de a crea. Și astfel, orice întâlnire cu un altul, care nu e ca mine, e un plus și nu un minus în viața și în experiența mea de viață.

Din acest motiv, referendumul pentru familie din 6-7 octombrie 2018[4] își dorește să securizeze normalitatea familiei, să o prezerveze. Pentru că el dorește să precizeze faptul că cei doi soți, care se căsătoresc civil și apoi religios, sunt un bărbat și o femeie și că cei doi sunt matricea familiei extinse. Pentru că în mod binecuvântat de Dumnezeu, în cadrul căsătoriei, bărbatul și femeia pot da naștere la copii și ei vor fi crescuți aici, în mod creștinește, în această academie a vieții celei bune.

Dacă transformăm familia într-un experiment sexual și estetic, dacă o sexualizăm pentru standarde postmoderne de relaționare socială, vom modifica în mod negativ modul de a fi al oamenilor. Bineînțeles, cu urmări grave pentru întreaga existență umană. Dar dacă dorim să trăim creștinește pe mai departe, trebuie să securizăm bastionul căsătoriei și al familiei, pentru că aici, în fortăreața familiei binecuvântate de Dumnezeu, învățăm știința cea mare a conviețuirii creștine.

Căci Domnul, azi, ne cheamă la El și ne spune: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι], faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ].

După cum doriți ca oamenii să vă facă numai bine…Căci noi dorim ca nimeni să nu ne facă rău. De aceea, sensul cuvintelor Domnului e acesta: Faceți bine oamenilor, după cum așteptați binele de la ei toți! Săvârșiți numai binele în viața lor, pentru că doar binele e sănătos și împlinitor și plin de viață!

Și după cum se observă, Domnul aici nu i-a mai împărțit pe oameni în buni și răi, în credincioși și necredincioși ca altădată, ci s-a referit la toți, la toți oamenii. Pentru ca să ne arate nouă că trebuie să facem binele față de toți, fără discriminare. Și că trebuie să facem binele la modul absolut și nu relativ, adică dorind mântuirea tuturor oamenilor, așa după cum o dorește și Dumnezeu [I Tim. 2, 4].

De aceea El ne întreabă: „Și dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc pe voi, ce har vă este vouă [ποία ὑμῖν χάρις ἐστίν]? Căci și cei păcătoși îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Și dacă aveți să faceți bine celor care vă fac vouă bine, ce har vă este vouă? Căci și cei păcătoși fac aceasta. Și dacă aveți să-i împrumutați [pe aceia,] de la care nădăjduiți să primiți înapoi, ce har vă este vouă? Căci și cei păcătoși împrumută celor păcătoși, ca să primească înapoi cele asemenea” [Lc. 6, 32-34, BYZ]. Și, în același timp, ne subliniază faptul că iubirea duhovnicească este desăvârșită și net superioară celei firești, existentă între membrii aceleiași familii sau între prieteni, pentru că ea este plină de har. Pentru că slava lui Dumnezeu a revărsat-o în noi, ca unii care trăim viața Bisericii.

Așadar, iubiții mei, Domnul ne cheamă să îl iubim dumnezeiește pe aproapele nostru, adică pe orice om!  De aceea ne spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și împrumutați, nimic nădăjduind [μηδὲν ἀπελπίζοντες] [în schimb]! Și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt. Că[ci] El este bun cu cei nemulțumitori [τοὺς ἀχαρίστους] și [cu] cei răi [καὶ πονηρούς]. Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!” [Lc. 6, 35-36, BYZ].

Căci cel care iubește dumnezeiește, acela iubește orice om, iar iubirea lui e milostivă, e darnică. Pentru că și el a primit totul de la Dumnezeu, a primit totul în dar. Tocmai de aceea, el dăruie din darul lui Dumnezeu, face daruri din darul Lui și se împlinește prin ceea ce dăruie, pentru că primește continuu de la Dumnezeu slava Lui, pe măsură ce dăruie.

De aceea, iubiții mei, nu răzbunarea ne împlinește, ci iertarea aproapelui! Nu ne face bine nemilostivirea, ci, dimpotrivă, milostivirea față de oameni și de întreaga creație care suferă și are nevoie de ajutorul nostru! Căci dacă îl ajutăm pe omul care suferă, ajutăm și animalul care suferă și pasărea care suferă și copacul care are nevoie de noi. Ajutăm pe oricine, pentru că inima noastră e plină de mila lui Dumnezeu.

Dar ca să ne umplem de mila Lui trebuie să îi iertăm pe toți cu toată inima. Trebuie să ne curățim de lucrurile noastre cele rele, pentru ca să ne umplem de bunătatea lui Dumnezeu.

…Suntem la final de an agricol, când am strâns roadele, când ne bucurăm de ele, de noutatea lui Dumnezeu din viața noastră. Și pentru care trebuie să fim recunoscători! Căci Dumnezeu ne dăruie din belșug bunătățile vieții noastre.

Și cu toate că toamna își face simțită prezența tot mai mult, iar frigul intră tot mai mult în oasele noastre, drumul nostru este spre iarnă, spre nașterea Domnului. Căci noi Îl așteptăm pe Domnul în iarna sărăciei noastre, în deznădăjduirea păcatelor noastre, ca să ne încopilărească din nou. Să ne facă să gândim și să simțim ca niște copii toate din jurul  nostru. Pentru că avem mereu nevoie de încopilărire și de întinerire, de o continuă umplere de viața lui Dumnezeu, pentru ca să ne simțim oameni.

De aceea, să ne încopilărim mereu împreună cu Domnul, Cel care S-a născut în ieslea peșterii! Să facem mereu pași curați, sinceri în viața cu Dumnezeu, dacă ne-au îmbătrânit patimile de tot felul!

Căci atunci când mergeam în baston, aveam sentimentul că atunci învăț să merg, deși mușchii picioarelor știau mersul. Dar, totodată, știam că trebuie să reînvăț să merg, dacă vreau să mă bucur de viață.

Tot la fel, dacă vrem să ne bucurăm din nou de viață, de viața cu Dumnezeu, pe care, cândva, am abandonat-o din diverse motive, trebuie să reînvățăm să mergem cu Dumnezeu pe calea poruncilor Sale. Pentru că eu cred, cu toată ființa mea, că nu suntem niciodată prea bătrâni pentru a ne întoarce la viața cu Dumnezeu. La orice vârstă ne putem converti și Îi putem sluji lui Dumnezeu. Pentru că omul nu se poate împlini decât în viața cu Dumnezeu. Amin!


[1] Începută în ziua de 26 septembrie 2018, în zi de miercuri, la ora 9. 31. Zi cu soare, 11 grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/09/26/povestea-unei-boli-providentiale/.

[3] Idem: http://basilica.ro/vasile-banescu-referendumul-este-un-raspuns-la-asaltul-anormalitatii/.

[4] Idem: http://basilica.ro/referendumul-pentru-definirea-casatoriei-se-va-organiza-in-6-si-7-octombrie/.

Memento mori și nostalgia Paradisului [26]

Lui Eminescu îi erau, fără îndoială, cunoscute şi cuvinte ca acestea:

„Tainele [vederile extatice] se descoperă celor smeriţi. Iar de va muri cu nădejdea aceasta, chiar dacă n-a văzut nicidecum ţara aceea [Împărăția cerului] din apropiere, socotesc că o va moşteni împreună cu Drepţii cei vechi, cu cei ce au nădăjduit să ajungă desăvârşirea, dar n-au văzut-o, după cuvântul apostolesc, că au lucrat pentru nădejde în toate zilele, dar n-au primit-o [n-au primit-o toți în această viață]”[1].

Cântarea îngerească, cu arfe îngereşti, a codrilor şi a naturii, convorbirea aceasta muzicală, psalmodică între codri, izvoare, văi şi lunca de arini corespunde în plan terestru cu îngereasca muzică a sferelor din cosmos, cu ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini”.

De fapt, această comunicare nu este impedimentată de o separaţie între lumea de jos şi lumea de sus, nu există o astfel de împărţire la Eminescu – cum nu există nici în gândirea ortodoxă –, planul terestru nu este categoric despărţit de cel ceresc.

O astfel de ruptură o provoacă numai opacitatea umană, surzenia ipochimenului la glasul cântării cosmice, la glasul liturghiei universale, dar ea nu există în mod natural/ normal, aşa cum anormală este şi amputarea senzorilor spirituali ai omului în lumea modernă. Muzica aceasta neîncetată a cosmosului avea şi calitatea de a-i provoca „setea liniştii eterne care-mi sună în urechi”, căci această sete de linişte eternă „e acelaşi cântec vechi”, iar „vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare” (Scrisoarea IV).

„Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” reprezintă din nou o parafrază scripturală, la Ps. 18, 2, care precizează, foarte aproape de expresia eminesciană, că „noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Biblia 1988).

Însă contextul psalmului respectiv este şi mai lămuritor în privinţa sensurilor din poezia lui Eminescu şi ne duce cu gândul la posibilitatea unei parafraze extinse şi conştiente pe care poetul a operat-o în versurile sale:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei rostește cuvânt și noaptea nopții vestește cunoaștere (s. n.). Nu sunt graiuri, nici cuvinte, cărora să nu li se audă glasurile lor. Întru tot pământul a ieșit glasul lor și întru marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 2-5)[2].

De altfel, aceste versete au fost îndelung solicitate în toată medievalitatea românească şi le aflăm în cazanii, didahii, la Cantemir (Divanul) etc. Eminescu avea şi de ce să le reţină, atât ca formă, cât şi ca interpretare. În versurile sale:

„Și tot ce codrul a gândit cu jale/ În umbra sa pătată de lumini,/ Ce spun: izvorul lunecând la vale,/ Ce spune culmea, lunca de arini,/ Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini/ Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,/ De mă uitam răpit pe mine însumi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!);

„Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri,/ Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur [stelele] de pe ceruri,/ Crenge rele imitează pân’ și zgomotul de guri /…/ Cine are-urechi s-audă ce murmùr gurile rele [ale ramurilor]/ Și vorbàrețele valuri și prorocitoare stele” (Memento mori); „Și flori și crenge și stele/ În ciuda mea taine îmi spun…(Ecò).


[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia Românească, vol. X, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 74.

O ediție intitulată Cuvintele lui Isaac Syrul era tipărită la Mănăstirea Neamț în 1818, cf. Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, tomul III (1809-1830), editată de Academia Română, București, Atelierele grafice Socec & Co., societate anonimă, 1912-1936, p. 295.

[2] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Povestea unei boli providențiale

De la vârsta de 16 ani, când am început să scriu literatură, nu am avut niciun concediu până acum, la 41 de ani fără o lună. Adică nu m-am oprit niciodată din lucru pentru o lună de zile, în care să dorm, să mă plimb și să nu scriu niciun rând. Pentru că deviza mea a fost: „Somn numai noaptea, și acela puțin, și nicio odihnă peste zi!”.

Însă pe 10 septembrie 2018, după ce terminasem de tradus Înțelepciunea lui Sirah (ultimele două capitole) și după ce scrisesem 4 pagini la predica de pe 14 septembrie și eram împlinit interior, m-am pus bucuros la masă, am mâncat ciorbă de os de porc dimpreună cu soția mea, era totul bine, mă pregăteam pentru pus în pat. Pe la ora 20 și ceva m-am uitat pe telefon ca să văd ce feeduri mai am. Și, fiind pe You Tube, după ce le-am citit pe cele de pe Facebook, am dat o linie cu degetul și am văzut pe rapid lucrurile…

Însă atunci, într-o fracțiune de secundă, mi-a intrat o lumină puternică în ochi din telefonul mobil și am început să am amețeli. Niște amețeli ca și când aș fi fost beat. Pentru că amețeam și când închideam ochii, și când îi deschideam. Am vomitat tot ce mâncasem și transpirația mea era rece și mare ca picăturile de ploaie. În cele din urmă, am vomitat amar. Însă am fost conștient în fiecare moment al bolii și i-am explicat soției mele, cu lux de amănunte, ce se petrecea cu mine. Pentru că voiam să îi dovedesc că nu mi s-a spart vreun vas de sânge și că nici nu am vreo problemă în afara vertijurilor.

Am ațipit cu greu, a doua zi am luat medicamente care să îmi relaxeze mintea și inima și, datorită lor, am dormit ore la rând și am putut mânca fără să mai vomit. De fiecare dată mă trezeam cu foarte mare poftă de mâncare.

După ce au încetat amețelile, au rămas două mari probleme: neclaritatea vederii și lipsa echilibrului. Pentru echilibru, mi-am cumpărat baston, iar pentru vedere m-am forțat să citesc pe televizor, pe computer și pe telefon. Însă vederea mi s-a clarificat tocmai pe 21 septembrie, și am putut să merg fără baston duminică, 23 septembrie, în timpul Sfintei Liturghii.

Medicii au văzut doar că am probleme cu tensiunea, însă Dumnezeu mi-a spus că am probleme cu nedormitul, cu neodihna. Că marea mea problemă a fost tocmai munca neîncetată, de zi și noapte, la opera mea. De aceea, sunt nevoit ca de aici încolo să învăț și eu să dorm peste zi, să îmi iau mai multe zile de relaxare, pentru ca să pot să continui.

Tocmai de aceea, această boală a fost providențială, a fost modul prin care Dumnezeu m-a învățat prețul sănătății.

Cine de cine se folosește?

„Se folosesc de noi pentru propria lor imagine…”. „Profită de noi electoral…”. „Noi suntem folosiți pe post de cobai…”. Fricile din sân le spunem direct sau voalat. Pentru că am învățat să ne externalizăm fricile tot mai mult.

Însă, de fapt, nu doar alții se folosesc de noi, ci și noi de alții. Ne folosim mereu de alții de când ne naștem, pentru că proprii noștri părinți și familia noastră sunt scara pe care noi urcăm. Ne folosim de grija lor față de noi, de bunătatea lor, de deșteptăciunea lor, de ei, de ei pur și simplu.

Fără prezența lor nu se explică prezența noastră. Fără iubirea și grija lor noi nu suntem nici măcar o poveste.

Ne folosim de ai noștri, de patul nostru, de computerul nostru, de trupul nostru. Pentru că noi nu putem trăi doar cu noi, dacă nu ne folosim de toată lumea lui Dumnezeu pentru a exista.

De aceea e nedrept să ne plângem că suntem folosiți, când, la rândul nostru, ne folosim de foarte mulți oameni pentru ca să existăm și pentru ca să conștientizăm că existăm. Căci cultura, informația, credința, știința, tehnologia sunt modurile prin care noi ne conștientizăm unicitatea și nevoile, preferințele și înclinațiile.

Ne folosim de datele istoriei, de aer, de pacea Bisericii, de litere, de cuvinte, de tăceri. Ne folosim spre folosul nostru. Iar folosul nostru este și folosul altora. Gunoiul nostru e și gunoiul altora. Ideile altora sunt și ale noastre, atâta timp cât ele ne umplu de viață.

Pentru că pe toate le avem în comun. Pentru că suntem o singură lume, în care fiecare are rostul său.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno