Predică la Duminica anterioară înălțării Sfintei Cruci [2018]
Iubiții mei[1],
dialogul e o călătorie în doi fascinantă, tulburătoare, împlinitoare. Dar e greu de realizat în ciuda frumuseții sale. Pentru că dialogul presupune, din ambele părți, o totală sinceritate și o totală concentrare la detalii. O ținere de minte a fiecărui detaliu.
Căci această călătorie διά [prin] λόγος [cuvânt] este o călătorie de viață care te schimbă, care te pune în relație cu altcineva, care te duce spre altceva. Pentru că dialogul între prieteni te scoate din singurătate și te duce la iubire, iar dialogul despre credință te duce la aflarea Celui care te-a iubit mai întâi.
Căci Nicodimos [Νικόδημος], stăpânitorul iudeilor [ἄρχων τῶν ἰουδαίων], a venit la Domnul noaptea [In. 3, 1-2, BYZ] ca să vorbească despre credință. A venit prin spate și nu prin față. A venit ascunzându-se de ceilalți, dar mărturisind credința tuturor. Și I-a spus Lui: „Rabbi [Ῥαββί], [noi] am cunoscut că de la Dumnezeu ai venit Învățător [οἴδαμεν ὅτι ἀπὸ Θεοῦ ἐλήλυθας Διδάσκαλος]!” și că ei consideră că semnele [τὰ σημεῖα]/ minunile le face pentru că Dumnezeu este cu El [In. 3, 2, BYZ].
Dar Domnul nu dorește, mai întâi de toate, o discuție despre Sine, ci despre adevăratul credincios al lui Dumnezeu. De aceea comută sensul comunicării de la El la cel credincios lui Dumnezeu și îi spune că numai cel care se naște de sus poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu [In. 3, 3, BYZ].
Numai că nașterea de sus, de la Dumnezeu, va fi un subiect din predica Bisericii, pentru că va fi o realitate în Biserică. Căci nașterea de sus, de la Dumnezeu, este Botezul sacramental al Bisericii.
Și Nicodimos, pe drept cuvânt, nu știa ce este această naștere [In. 3, 4, BYZ]. Nu o văzuse și nici nu o experimentase. Pentru că nu poți să știi lucruri pe care nu le trăiești. Și chiar dacă trăiești Botezul Bisericii, Taina aceasta e atât de profundă, un abis de taină, încât nu poți explica niciodată în mod deplin ce înseamnă să te naști din Dumnezeu, adică din slava Lui.
Iar Domnul știa că Nicodimos nu cunoaște ce e nașterea de sus. Tocmai de aceea îi spune: „dacă cineva nu are să se nască din apă și [din] Duh [ἐὰν μή τις γεννηθῇ ἐξ ὕδατος καὶ Πνεύματος], nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu [οὐ δύναται εἰσελθεῖν εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]” [In. 3, 5, BYZ].
Dumnezeu vorbește criptic, nedeslușit cu Sfântul Nicodimos, dar îi spune lucruri mari, noi, nemaiauzite. Nu pierde timpul în discuția cu el, ci îl pune în situația de a dori această naștere dumnezeiască, pentru ca să vadă și să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. Căci Împărăția lui Dumnezeu este împlinirea reală pentru orice credincios.
După ce Domnul distinge oamenii trupești de cei duhovnicești [In. 3, 6], El îi vorbește despre persoana și despre lucrarea Duhului Sfânt, spunându-i că cei duhovnicești sunt născuți din Duhul Sfânt [Ibidem] și că Duhul Sfânt suflă unde voiește, iar noi putem auzi glasul Său, dar nu putem să cunoaștem cele despre El [In. 3, 8].
Lucruri grele, teologice, dumnezeiești! În fața cărora Sfântul Nicodimos își arată neștiința [In. 3, 9]. Pentru că nici Sfinții Apostoli nu primiseră slava Duhului Sfânt și nu cunoșteau acestea din lucrare [In. 7, 39].
Dar Domnul trece de la cele pământești, de la cele din Biserică, la cele din cer în discuția cu Nicodimos [In. 3, 12]. El nu coboară înălțimea dialogului cu Nicodimos. Și de aici încolo avem textul Evangheliei de azi [In. 3, 13-17], unde Domnul vorbește despre Sine. Căci El nu era doar un Profet, așa cum doreau să Îl prezinte Nicodimos și întregul Israil, ci era Fiul lui Dumnezeu întrupat.
De aceea, El Se prezintă pe Sine ca Cel coborât din cer, deși este în cer [In. 3, 13]. Căci Cel care S-a întrupat și astfel S-a coborât din cer, după ființa Lui e mereu în cer, căci El e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dar aici Domnul Își profețește și înălțarea Sa la cer, căci le spune că El, Cel care S-a coborât, Se va și sui întru cer.
Însă, între coborârea și suirea Lui la cer va avea loc și înălțarea Lui pe Cruce, prefigurată de șarpele înălțat în pustie [In. 3, 14]. Căci toate cele trăite și spuse de Domnul pe pământ sunt pentru „ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 15, BYZ].
Iar viața veșnică e totuna cu intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că nu poate exista o veșnicie reală fără prezența lui Dumnezeu.
Dar, deși unii își imaginează în mod păcătos că veșnicia lui Dumnezeu este „o mare plictiseală”, cea mai mare plictiseală e păcatul, pentru că el te omoară sufletește, te rupe de viață, te însingurează interior. Viața cu Dumnezeu e plină de bucurie și de sfințenie, e plină de noutate, de adevăr, de împlinire. Dar păcatul nu are nicio noutate, ci e o deplină plictiseală! Noutatea păcatului e aceea că mori de fiecare dată din cauza lui, pe când noutatea învierii duhovnicești e aceea că de fiecare dată înțelegi tot mai mult iubirea lui Dumnezeu care te învie din morți.
Pentru că „Dumnezeu astfel a iubit lumea [οὕτως…ἠγάπησεν ὁ Θεὸς τὸν κόσμον], încât L-a dat pe Fiul Lui [ὥστε τὸν Υἱὸν Αὐτοῦ ἔδωκεν], Cel Unul-născut [τὸν μονογενῆ], ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 16, BYZ].
Domnul a iubit lumea până la a Se jertfi pentru lume. Căci El S-a răstignit pentru noi, ca să ne curățească de păcatele noastre, pe noi, cei care credem întru El.
Iar dacă Duhul ne face duhovnicești, iar Tatăl ne iubește aidoma Fiului Său, atunci și Duhul ne iubește pe noi cu iubire negrăită. Pentru că întreaga Treime Preadumnezeiască ne iubește pe noi cu iubire veșnică și dorește ca noi să ne mântuim întru slava Ei.
Din versetul ultim al Evangheliei de azi aflăm că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru [In. 3, 17]. Căci Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt ne mântuie pe noi.
De aceea, iubiții mei, dacă dorim să dialogăm trebuie să vorbim despre crezurile noastre! Trebuie să vorbim despre experiențele noastre profunde și nu pentru a ne minimaliza unii pe alții, ci pentru a ne întări și a ne ajuta unii pe alții. Căci confesiunea altora față de noi, confesarea față de noi a lucrurilor lor celor bune, trebuie să ne îndemne și pe noi ca să le urmăm exemplul vieții lor.
Însă, de-a lungul vieții mele, am constatat că dialogul real este o mare ispită în viața oamenilor. Mai ales a celor mândri, a celor egoiști, a celor care vor să parvină. Căci dacă vorbești în mod cinstit cu ei, adevărul tău nu îi face mai buni, nu îi îndeamnă la fapte bune, ci la invidie și la ură. Pentru că ei sunt la întrecere, în mintea lor, cu toți ceilalți. Ei nu vor să fie oameni integri, ci doar să spele aparențele.
Însă marii oameni, sufletele mari și sfinte ale lumii trăiesc din și prin dialog. Dialogul e glasul conștiinței lor. Și dialogurile dintre ei sunt cele care ne zidesc duhovnicește cu adevărat, pentru că ele conțin date profunde despre viețile și experiențele lor. De aceea, a citi aceste date neprețuite înseamnă a te hrăni și a te odihni interior.
Așadar, iubiții mei, încercați să aveți parte de dialoguri reale unii cu alții!
Nu mai mimați generozitatea!
Nu mai mimați gândirea profundă, ci dovediți că gândiți în fiecare zi! Că gândiți frumos, că sunteți capabili să răspundeți onest la întrebările altora, în mod ponderat.
Pentru că numai astfel putem coborî în noi înșine și ne putem vedea unii pe alții și ne putem cuprinde interior unii pe alții. Amin!
[1] Începută la 13. 57, zi de joi, pe 6 septembrie 2018. Zi cu soare, 28 de grade.
Sărut mâna Părinte, Dumnezeu să vă dea har și pace, inimă lină și multă bucurie duhovnicească pentru aceste cuvinte și pentru dragostea de oameni cu care vă revărsați spre noi toți! Doamne ajută! Binecuvântați!
Numai bine, doamnă Ana-Maria! Vă mulțumesc frumos pentru rugăciune! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească mereu!
Binecuvântați! Cei care vă răsplătesc sinceritatea cu ură și invidie e clar că nu au făcut pace în inima lor, că sunt în ei înșiși zbuciumați și nemulțumiți. Dumnezeu să-i miluiască și să-i întoarcă la pocăință. Nimic nu se compară cu liniștea conștiinței bune și împăcate. Sfinția voastră trebuie să vă duceți mai departe chemarea de sus, de la Dumnezeu. Fiecare va primi după talanții pe care sau i-a înmulțit, sau i-a îngropat. Domnul nu lasă de izbeliște și nu uită pe nimeni care se nevoiește pentru poruncile Lui și mai ales pentru porunca iubirii de semeni. Doamne ajută!
Vă mulțumesc frumos pentru întărire, Frate Meletie, și pentru prietenie! Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni să vă întărească mereu în tot lucrul cel bun! Numai bine!
Parinte binecuvantati! Ziceti ca Mantuitorul nu coboara inaltimea dialogului cu Nicodim chiar daca acesta nu intelege ce i se spune, nici pe cale rationala si nici din experienta. Si am vazut ca la fel face Domnul si in alte situatii: cand vorbeste cu femeia samarineana la fantana, cand le spune multimilor ca El e painea care S-a coborat din cer si ca ei trebuie sa manance trupul Lui ca sa aiba viata vesnica, cand le spune iudeilor ca va rezidi templul in 3 zile etc. Adeseori le spune taine care sunt mult peste capul lor, peste puterea lor de a intelege, ca de experienta nici nu poate fi vorba. Face, cum am zice noi astazi, tot felul de afirmatii smintitoare pentru ei. Vreau sa va intreb: cum trebuie sa intelegem aceasta purtare a Mantuitorului? Ce trebuie noi sa intelegem de aici? Pentru ca mi se pare ca multi dintre noi avem impresia ca noi L-am fi cunoscut pe Domnul imediat daca am fi fost in locul iudeilor si I-am fi slujit Lui fara indoiala. Stau si ma intreb daca lucrurile sunt chiar atat de simple precum si le imagineaza multa lume. Va multumesc foarte mult si ma alatur si eu celor care v-au urat cu drag la multi ani in slujba Domnului, plini de har si intelepciune, iar doamnei preotese la multi ani de ziua sa de nastere! Doamne ajuta!
Dumnezeu să vă bucure și să vă lumineze, domnule Luca! Vă mulțumim frumos pentru rugăciuni!
Da, ați remarcat bine faptul că Domnul vorbește întotdeauna peste nivelul celor care Îl ascultau! Și pe mulți i-a smintit cu profunzimea Lui dumnezeiască, lucru care s-a petrecut și de-a lungul secolelor și se petrece până azi. Pentru că El le-a cerut și le cere oamenilor să se depășească mereu pe ei înșiși în relația cu Sine.
De aceea, dacă nu ai fi dorit cu adevărat pe Dumnezeu, nu cred că L-ai fi înțeles pe Domnul pe când era pe pământ. El ne-ar fi smintit ca și azi, dacă L-am fi avut în fața noastră. E nevoie de multă smerenie și de multă sfințenie ca să stai în fața lui Dumnezeu și să Îl asculți și să-L urmezi.
Pentru că nici atunci și nici azi lucrurile nu sunt simple. Teologia Bisericii nu e deloc simplă. Dacă vrei să frunzărești lucrurile nu ajungi nicăieri.
Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră viu pentru Dumnezeiasca Scriptură! Vă sunt aproape!
„Noutatea păcatului e aceea că mori de fiecare dată din cauza lui, pe când noutatea învierii duhovnicești e aceea că de fiecare dată înțelegi tot mai mult iubirea lui Dumnezeu care te învie din morți.” Ce bine ați spus! Din păcate mulți simțim noutatea care ne omoară și ne face plăcere ceea ce ne omoară, dar nu trăim și noutatea care ne învie, pentru că nu credem cu adevărat cuvintelor lui Hristos. Dacă am crede am vedea ca sfinția voastră coborându-se harul în noi și am gusta viața cea nemuritoare. Dar ne-am obișnuit mai mult cu moartea și nu mai știm să căutăm bucuria și slava adevăratei vieți. Binecuvântați și iertați! Doamne ajută!
Numai bine, doamnă Doina! Vă mulțumesc frumos pentru prietenie! Dumnezeu să vă lumineze și să vă bucure întotdeauna!