Memento mori și nostalgia Paradisului [17]
Cine-a pus [dacă nu Tu] aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri[1], printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.
Dumnezeu a pus semințele vieții umane în câmpiile neființei, din care au răsărit acele ființe capabile să lumineze cu „ramure de raze”. Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om „nemargini de gândire”, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul În vremi de mult trecute).
Dacă ne amintim şi faptul că Ion Negoiţescu a interpretat aceste strofe ca reprezentând dialogul poetului cu…geniul său, nu putem să nu regretăm erorile critice, intenţionate sau neintenţionate, care au lăsat în umbră, pentru multă vreme, adevăratele semnificaţii mistico-religioase ale poeziei române.
George Gană nu mai repetă eroarea lui Negoiţescu. Pentru el e limpede că „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare” (şi versurile următoare) reprezintă „invocarea insistentă a Creatorului lumii” şi că Eminescu a aderat la „concepţia providenţialistă a istoriei”[2] – a nu se confunda providenţierea cu predestinarea.
Din păcate, concluzia sa este că disperarea lui Eminescu constă în aceea că nu poate ajunge la niciun fel de răspuns în ceea ce priveşte cunoaşterea Divinităţii – e o interpretare strict raţionalistă – şi nu comentează deloc versul: „Eu, un om de te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine”.
Acesta este un vector sigur către Dumnezeul-om (Care se revelează umanităţii) și care ne indică, totodată, şi faptul că nu o necunoaştere totală în privința lui Dumnezeu este cea care îl frământa pe poet, ci un anumit fel de cunoaştere, pe care nu o putuse atinge.
Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este persoană, Treime de persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: „Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc]/ Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit,/ Cum toate-s El [gândul Lui plasticizat] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi],/ Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins” (În vremi de mult trecute). Măreţia lui Dumnezeu se cunoaşte din gândul Lui mare (lumea cea întinsă, sau mare şi lată, cum se spune în limbaj popular) şi, după asemănarea Lui, aceeaşi măreţie o descoperă şi omul, prin dezvoltarea creatoare a gândului său.
Însă înţelepciunea omului e firavă. Vedem acest lucru, atunci când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană autonomă vană, fără har:
În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie /…/
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri/ basme], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.
Aceste versuri prezintă o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai limpede a Luceafărului, după cum observam şi mai devreme (de altfel, evoluţia lui Dionis de la un „ateist superstiţios” la omul mântuit de căderea demonică prin iubirea Mariei reiterează aceeaşi obsesie luciferică a poetului, ilustrând simbolic parcursul autobiografic şi idealul său soteriologic, despre care am mai vorbit).
Ele denotă şi preocuparea supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, eminamente stilistică.
[1] Din nou, aceeași metaforă inspirată de Lamartine („les champs de l’éternelle nuit”), despre care am amintit și puțin mai devreme, prin care Eminescu plasticizează nimicul/ neființa.
[2] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 200.