Memento mori și nostalgia Paradisului [18]

Gândurile sale au zidit un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut faptul că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n  ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev [se ridică];
Niciun chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.

Prima dintre aceste două strofe este o mărturisire elocventă – dar trecută cu vederea –, a faptului că poetul a urnit popoare de gândiri în căutarea lui Dumnezeu.

Coroborând această extraordinară imagine plastică, cu versurile următoare, ajungem la concluzia că, aşa cum omenirea L-a căutat pe Dumnezeu în toată istoria sa, la fel istoria cugetării sale, biografia minţii şi a gândurilor sale poate fi rezumată de această căutare febrilă, ca ţel al vieţii lui.

„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi Îngerilor. Aceasta este învățătura ortodoxă.

Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane[1] (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, pentru că nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus şi pe care le-a fantomat/ fantasmat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini/ chipuri ale lui Dumnezeu, care nu sunt reale, ci sunt idei şterse despre măreţia Sa.

„Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev”: avem un tablou alegoric al gândirii umane ca o mare agitată de valuri, din care se înalţă gândirea mitică precum nişte stânci. Stânci marine care au durabilitate în parcursul istoric al umanităţii, o vreme, dar nu au întemeiere şi dăinuire veşnică, nu sunt adevăr revelat de la Dumnezeu, ci presupuneri umane despre Fiinţa divină.

Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească și omul Îl ucide pe Dumnezeu în mintea şi în inima sa şi nu mai caută nimic nobil, nimic înălţător: „E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”.

Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Hristos, „se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iară cerul de-nserare/ Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare/ Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic”.

Ultimul vers al poemului, „căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”, credem că nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care Sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, precum și alți autori ai Scripturii, au vorbit despre viaţa ca vis, ca deşertăciune, referinţă pe care o regăsim foarte adesea și la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, Zlatoust fiind traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.

Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane (evocate în acelaşi poem, Memento mori), care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.

Prin urmare, nu ar fi putut avea preeminenţă înaintea sa niciunul dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filosofia germană sau cea indiană), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul despre vis şi despre iluzie.

Eminescu descrie în aceste strofe din finalul poemului Memento mori falimentul intelectualismului glacial şi se întoarce, nostalgic, cu faţa de la savanţi, dascăli şi filosofi (ca și în Scrisoarea I, Scrisoarea II, Sărmanul Dionis etc.), înapoi, înspre raţiunile divine pe care Dumnezeu le-a însămânţat (loghi spermatichi) în cosmos, pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel și Sfinții Părinți:

„din frumusețea zidirilor sale pe potrivă să veade Ziditoriul. Și [căci] «ceale nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii prin făpturi înțelegându-să, se văd» [Rom. 1, 20]”[2].

Citim în multe poeme această nostalgie – adevărată jale nostalgică – a lui Eminescu după regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei în care el ştia să vorbească limba cosmică, să dialogheze cu toate cele din natură create de Dumnezeu şi care formează un logos cosmic convorbitor cu raţiunea şi conştiinţa umană nepervertită de patimi josnice, iraţionale sau de ideologii false.


[1] Pentru că a spus mai înainte: „Și icoana-Ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns”.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Logica, tălmăcită în limba patriei de Preasfințitul Grigorie (Râmniceanu), Episcop al Argeșului, ediția a doua, revăzută și îmbunătățită [transcriere a ediției întâi, din 1826], ediție îngrijită și studiu introductiv de Dr. Adrian Michiduță, transliterare de Aurelia Florescu, Ed. Aius, Craiova, 2012, p. 37.