Memento mori și nostalgia Paradisului [19]
Un poem magnific pentru revelarea acestei concluzii a aventurii cognitive a poetului este şi O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!:
Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ.
*
O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!
Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice,
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.
În viaţa mea – un rai în asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal[1];
Un vis purtam în fiece gândire
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
[A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal],
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.
Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.
În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere –
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?
Şi dacă nu-i nimic, decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar – amăgitor;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
Sunt ne-nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul [simbolul] lor şters [palid]?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?
Poezia aceasta polemizează, ca şi în cazul anterior, cu filosofia umană care nu este în stare să ofere niciun răspuns la întrebările vitale ale fiinţei umane, ci doar să aducă în discuţie dileme de nerezolvat.
Pentru filosofia dilematică, sintagma „literele vremii” de care vorbeşte Eminescu, adică lectura istoriei omeneşti şi a creaţiei universale rămâne fără niciun ecou pozitiv.
Ceea ce filosofia de tip apusean exaltă – iar Noica propunea să realizăm şi noi, românii, această filosofie – Eminescu respinge ca fiind un nonsens şi anume spiritul neliniştit, zbuciumat, dilematic, care nu face decât să se frământe în întreagă existenţa sa, nesperând şi nedorind un sfârşit al tensiunilor sale interioare, ci aflându-şi în mod masochist delectarea în veşnica sa nelinişte şi interogare fără răspuns.
Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor.
Acest cântec, Eminescu (la fel ca poezia prepaşoptistă şi paşoptistă) îl asociază cu cel al cetelor îngereşti dimprejurul Tronului Dumnezeirii, după a căror asemănare este şi armonia stelară a universului vizibil – a se vedea, spre exemplu, poemul Ondina: „Muzica sferelor: Seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o încongioară,/ Dictând în cântece de fericire / Stelelor tactul lor să le inspire”. Sau poezia La mormântul lui Aron Pumnul: „te-aşteaptă toţi îngerii în cor/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare”. Asemenea, în Sărmanul Dionis: „stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului” [2].
[1] Poate fi o sugestie de la Eccl. 12, 5 (LXX): „Și încă dintru înălțime vor vedea și [vor fi] uimiri în cale. Și are să înflorească migdalul. Și are să se îngrașe lăcusta. Și are să se împrăștie caperul. Că[ci] a mers omul întru casa veacului său”. Cf. Sfântul Împărat Salomon, Ecclisiastis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/.
În VUL: excelsa quoque timebunt et formidabunt in via florebit amigdalum inpinguabitur lucusta et dissipabitur capparis quoniam ibit homo in domum aeternitatis suae [chiar din înălțime se vor teme și se vor înfricoșa în cale va înflori migdalul, se va îngrășa lăcusta și se va scutura chiparosul, pentru că va merge omul în casa veșniciei sale].
[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53.