Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Memento mori și nostalgia Paradisului [20]

Întorcându-ne la discuţia noastră, fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filosofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu „a naturii sfântă limbă”.

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care acelaşi Creator le-a aşezat în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, precum şi toată literatura românească medievală filosofează pe seama faptului că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei.

Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci pentru că a citit biblia cosmică, pe care Dumnezeu a scris-o în univers şi pe care Eminescu o numeşte aici: „a naturii sfântă limbă” [1].

Moise şi mulţi Sfinţi care s-au nevoit în pustie au contemplat înţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea. Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31.

Sfântul Maxim Mărturisitorul[2] (sec. VI) vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în ipostasul Său dumnezeiesc[3].

Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul neostoit al firii, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi a Creatorului ei.

Cu rostul[4] acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut şi-a împletit românul doina sa, „doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri” (Călin Nebunul).

De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturării bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox-tradițional, că, dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, „lipseşte viaţa acestei vieţi”, lipseşte harul dumnezeiesc care făcea „viaţa mea – un rai” şi care umple toate, de care oamenii se pot răci şi înstrăina acceptând o filosofie sau o cugetare falsă.

Viaţa e rai – oamenii sunt creaţi pentru Rai, viaţa nu este făcută de Dumnezeu să fie infern de suferinţă sau aşteptarea Nirvanei/ neființei – şi când viaţa nu mai e rai, atunci viaţa nu mai e viaţă: „lipseşte viaţa acestei vieţi”. Aceeaşi constatare o făcea şi Blaga: „vieţii nu i-am rămas dator niciun gând,/ dar i-am rămas dator viaţa toată” (Fum căzut, din vol. Lauda somnului).

În schimb, Eminescu a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor.

În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era pentru el „un rai din basme” (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu, Cel ce i-a dat ochi să vadă „lumina zilei”, îi umplea inima „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac). Această frumuseţe cosmică impregnată de har i-a făcut din „a mea minte, a farmecului roabă” (Nu mă înţelegi). E vorba însă nu de estetica universală, ci de o frumusețe cosmică inseminată de lumina lui Dumnezeu, pentru că lumile și planetele sunt ținute întru ființă și armonie de „puterea ce le farmăcă pre ele”, fără de care s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieşit” (Memento mori).

De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: „O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam”… (Zadarnic şterge vremea…). De aici: farmecul copilăriei…, de care vorbește critica literară în legătură cu Eminescu, Creangă[5] și alți autori ai literaturii române.

Am făcut mai devreme precizarea că, în literatura pașoptisă, nu este de găsit o asemenea dimensiune edenică a copilăriei (și nici a naturii), pentru că autorii nu trăiesc și nu presimt tragedia Apusului, a… apusului credinței. Ei sunt prea exuberanți la gândul emancipării istorice și sociale a țării lor și nu au acuitatea receptării intelectuale și spirituale a lui Eminescu.

Nici Eminescu n-o experiază la scara apostaziei, dar e în stare să perceapă mult mai corect fenomenul modernității, pe cât de mult este afiliat trecutului spiritual și istoric, tradiției, tensiune din care se naște suferința poetului.


[1] A se vedea și comentariile noastre din vol. I al acestei cărți, referitoare la biblia cosmică în literatura noastră veche, mai ales p. 109-113, 125-127, 214-216, 249, 376-383, 612-616, 783, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Mărturisitorul.

[3] „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură, [precum] și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate”, cf. Filocalia, vol. II, op. cit., p. 150.

[4] În româna veche, rost înseamnă gură, grai (din lat. rostrum,-i).

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creangă.

Did you like this? Share it:

Previous

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [25]

Next

Memento mori și nostalgia Paradisului [21]

6 Comments

  1. Pr. Ovidiu

    Sărut mâna, Doamne ajută! Foarte frumos și teologic, mi-a plăcut mult comentariul! Ce mai face Părintele Dorin? Îi simțim lipsa și îl așteptăm să revină în curând „în direct”. Doamne ajută

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Învăț să fac față neprevăzutului, Părinte Ovidiu! Câteva zile de boală…și sunt în faza de recuperare. Vă mulțumesc frumos pentru grija față de mine. Numai bine în toate!

  2. Ioana

    Sărutăm dreapta, sfințite Părinte! Ne pare foarte rău că ați avut probleme de sănătate și vă dorim însănătoșire grabnică. Hristos Domnul să vă daruiască vindecare deplină de orice afecțiune și pace inimii, multă bucurie duhovnicească! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Ioana! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească! Vă mulțumesc pentru că vă rugați pentru mine! Numai bine!

  3. Daria

    Multă sănătate și să nu vă mai îmbolnăviți niciodată! Avem mare nevoie de sfinția voastră! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc mult, doamnă Daria! Dumnezeu să vă păzească întru toate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort