Revenim. Eminescu defineşte existenţa sa ca „un rai în asfinţire”, un rai pe care l-a simţit în copilărie şi în prima tinereţe, dar pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când „pierdută-i a naturii sfântă limbă”, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor; Codrule, Măria Ta etc.).

„Ruptura completă [cu natura] nu s-a produs niciodată, şi în viziunea generală a poetului asupra naturii vom regăsi mereu ceva din fascinaţia iniţială: copilul din el n-a murit niciodată. Peste candoarea transfiguratoare a privirii acestuia s-au adăugat reflexivitatea, sporită prin cultură, şi umbra melancoliei”[1].

Eminescu a înțeles spiritul vremii – ceea ce nu înseamnă că i s-a afiliat fără rezerve. Versuri magnifice, în acest sens, ni se par şi acestea:În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”.

Imaginea arfelor atârnate în crengi apare şi în Memento mori („Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare”) şi provine din Psaltire, din psalmul 136 („În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” – 136, 2), care aminteşte captivitatea babilonică a poporului ales.

Acest psalm, care a fost transpus superb de Dosoftei în versuri şi i-a prilejuit acestuia o poezie adesea citată în istoriile literare („La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”…), iar lui G. Verdi[2] i-a inspirat o minunată arie (Corul robilor – Va pensiero) din opera Nabucco[3].

Eminescu vede aceste „arfe” atârnate şi părăsite în sălcii de poporul robit, captiv, el le vede cântând singure mai departe: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”!

Când poporul nu mai înalţă imne lui Dumnezeu, pentru că, spune el, „cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (136, 4), atunci lauda adusă lui Dumnezeu nu încetează, pentru că îngerii Lui fac să răsune arfele codrilor şi pădurilor, pe care urechea lui Eminescu le-a auzit cu auzul interior al inimii: o muzică inefabilă, care ar fi fost imperceptibilă unui „spirit ateu”[4] (cum îl consideră Ioana Em. Petrescu)!

Codrii atârnă arfele îngereşti pe vânturi, într-un gest care mimează perfect antica atitudine a poporului evreu, care a refuzat să-I cânte lui Dumnezeu psalmi la solicitarea babilonienilor, a păgânilor, a celor care nu înţelegeau străfundurile spirituale din care izvorăşte această cântare.

Cuvintele întru lauda lui Dumnezeu nu au sens în faţa celor care nu le înţeleg şi nu Îl cunosc pe El. La fel, codrii îşi „atârnă” îngereasca lor cântare „pe vânturi”, încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Şi – esenţial – Eminescu îşi atârnă îngereasca lui arpă, poetica lui cântare, pe versuri greu de înţeles, care intenţionat nu sunt explicite, pentru că sunt destinate numai celor care au extrem de fin şi de sensibil auzul interior al spiritului lor viu.


[1] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 119.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Verdi.

[3] Idem: http://www.youtube.com/watch?v=y0EAL3vXZrM.

[4] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 221.

Did you like this? Share it: